“Urbanizarea României, progres şi provocare”.
Suntem cu toţii martori la modul în care oraşele mari din România se extind ca suprafaţă construită şi ca populaţie, iar potrivit unor studii şi proiecţii realizate de ONU, 68% din populaţia României va trăi la oraşe până în anul 2030, iar până în 2050 acest procent va ajunge la 77%. Bineînţeles că acest fenomen are un efect benefic civilizaţional, dar totodată vine la pachet şi cu multe provocări pe care ar trebui să le anticipăm de pe acum.
Una din aceste provocări o reprezintă copiii şi educaţia lor. Multe oraşe mari din România deja se confruntă cu problema locurilor la creşă, grădiniţă şi şcoală. Foarte multe clase au peste 30 de elevi la ore, iar la creşa sau la grădiniţa de stat se poate ajunge doar apelând la influenţă, sau, cum se zice în popor, doar “pe pile”. Supraîncărcarea şcolilor, grădiniţelor şi creşelor se răsfrânge, bineînţeles, şi la productivitatea părinţilor, în condiţiile în care părinţii sunt forţaţi să se adapteze şi să caute metode alternative.
Dacă suprapunem problema abandonului şcolar şi creşterea ratei de analfabetism funcţional la copiii din România, atunci lipsa şcolilor serveşte drept catalizator în reacţia de cultivare a analfabetismului şi degradării cantitative şi calitative a învăţământului românesc.
În consecinţă, consider necesară elaborarea unei strategii de creştere a nivelului educaţional şi combatere a abandonului şcolar care să cuprindă inclusiv construirea de noi şcoli şi grădiniţe pentru copii.
Tărăgănarea, inacţiunea sau indiferenţa faţă de această problemă ne va costa prea scump, iar timpul, în cazul de faţă, nu ne este un aliat.
Comments are closed