În ultima perioadă sunt tot mai dese relatările despre ceea ce se întâmplă în Portul Constanţa şi despre blocajul creat odată cu direcţionarea cerealelor de export din Ucraina către portul românesc. Autorităţile nu recunosc că sunt dificultăţi semnificative şi că infrastructura actuală nu face faţă solicitărilor. Cei responsabili cu gestionarea acestei situaţii – reprezentanţii Ministerului Transporturilor şi ai Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA – nu pierd nicio ocazie de a ne spune că este mobilizare generală, că toată lumea îşi face datoria, că se depun eforturi pentru a fluidiza încărcarea mărfurilor pe nave.
Nu are rost să ne minţim. Acum, când România ar fi putut scoate profit de pe urma reconfigurării rutelor de export ucrainene, este clar că nu vom reuşi să profităm de această oportunitate. Până în prezent, Ucraina a exportat prin Portul Constanţa circa 240.000 de tone de cereale. Este o cantitate mică, dacă ne raportăm la intenţia Ucrainei de a exporta până la sfârşitul lunii iulie circa două milioane de tone şi dacă luăm în considerare faptul că timpul de încărcare dintre două nave poate dura până şi la 6 zile.
Problema cu adevărat gravă este cea a fermierilor români. În iulie producătorii români de cereale vor avea recolta gata pentru export. Mulţi dintre ei nu au spaţii de depozitare proprii, iar închirierea nu este o soluţie viabilă, din cauza preţului în creştere. Ei aleg să îşi ducă marfa direct în port şi să o vândă de acolo. În contextul blocajului deja existent, cum este pregătit Portul Constanţa pentru acest lucru? Mai există spaţii de depozitare pentru cerealele româneşti? S-au asigurat autorităţile române că producţia autohtonă va avea fluxul de încărcare în nave asigurat, pentru ca fermierii români să nu fie afectaţi financiar? Sunt întrebări pe care le-am adresat ministrului transporturilor şi infrastructurii şi ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, la care sper să primesc răspuns în următoarea perioadă.
Iată că, după 32 de ani, statul român a ajuns la scadenţă cu nepăsarea, lipsa de viziune şi strategie, neimplicarea, lipsa investiţiilor şi, până la urmă, lipsa de patriotism. Vedem în această perioadă cât de mult ne costă faptul că, după 32 de ani, nu avem un port modern, o cale ferată modernă şi nu avem infrastructură rutieră care să facă faţă provocărilor economice ale prezentului.
Nu există răspunsuri