“81 de ani de la primul val al deportărilor din Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa”
Primele victime numeroase ale comunismului dintre români au fost cele din teritoriile naţionale ocupate militar de fosta Uniune sovietică. Ieri, 13 iunie, s-au împlinit 81 de ani de la primul val al deportărilor din Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. În vara anului 1941, zeci de mii de cetăţeni români din cele 11 judeţe ale ţării noastre ocupate de URSS, în marea lor parte etnici români, au fost ridicaţi cu forţa din casele lor, în cele mai multe cazuri în tăria nopţii, îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi deportaţi pe vecie în locurile îndepărtate din Siberia şi Kazahstan.
Jalea şi suferinţa românilor basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni din acele zile ale lunii iunie 1941 nu pot fi comparate cu nimic. Nu există nicio localitate din cele 11 judeţe româneşti smulse din trupul ţării, din care intelectualii, preoţii, foştii funcţionari români, ţăranii gospodari, medicii şi profesorii, tinerii şi bătrânii, femeile şi copiii să nu fi fost deportaţi în Siberii de gheaţă. Mulţi dintre ei nu s-au mai întors niciodată în locurile natale.
Valul deportărilor din 13 iunie 1941 a fost urmat de alte valuri, între 1946 şi 1951. Între Nistru şi Oceanul Pacific există mii şi mii de urme ale suferinţei românilor care au trecut prin Holocaustul roşu.
Din păcate, aceste pagini tragice ale istoriei noastre naţionale nu sunt cunoscute aşa cum s-ar cuveni să fie cunoscute în interiorul Patriei-mame. Pe de o parte, manualele de istorie din şcolile publice nu le acordă un spaţiu corespunzător în programa şcolară. Pe de altă parte, guvernele, care s-au perindat la Bucureşti în ultimii 15 ani, au sabotat înfiinţarea unui Muzeu al Românilor de Pretutindeni, în care să fie reflectate aceste pagini de istorie. De asemenea, în timp ce zeci de mii de urmaşi ai românilor deportaţi locuiesc în continuare în Siberia şi Kazahstan sau alte state medioasiatice, legislaţia română nu prevede condiţii speciale pentru repatrierea lor şi reintegrarea în cetăţenia română şi naţiunea română. O lege românească a repatrierii lipseşte în general, pentru că majorităţile politice din Parlament nu s-au preocupat niciodată de aceste probleme ale românilor. Cunoscând aceste realităţi, care trădează o lipsă evidentă de patriotism, este greu să ne imaginăm un monument de for public ridicat din iniţiativa statului român şi dedicat miilor de familii de români deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie.
În cazul în care nu tragem învăţăminte din ea, istoria are nefastul obicei de a se repeta. Acum, când armatele ruseşti sunt din nou atât de aproape de spaţiul românesc, este necesar să ne pătrundem de seriozitate cu toţii, Putere şi Opoziţie, pentru a ne da mână în a-i ajuta pe românii rupţi din trupul ţării, în 1940, pentru a-i recupera în beneficiul familiei noastre naţionale.
Memorie eternă românilor deportaţi! Memorie eternă tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român!
Nu există răspunsuri