Educația şi sfidarea firii noastre!
„O naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii
ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei
– ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se
creează între hotarele ei”
MIRCEA ELIADE, De ce sînt intelectualii laşi,
Criterion, 1 nov. 1934, pg.2
Un popor, o naţiune, o comunitate indiferent cum s-ar numi acestea, nu rezistă şi nu poate exista în cuprinsul simplu al istoriei oricărei civilizaţii fără educaţia prin care devine parte a umanităţii. Mă pregătisem să dau o replică abstractă, cu trimiteri comparative la marile valori ale unui trecut confortabil, sprijinindu-mă pe argumentul lui Horaţiu: „naturam expelles, tamen usque recurret” (vei alunga naturalul dar mereu va reveni), administrându-mi o speranţă fardată dar nemeritată.
Câţi ani de tranziţie idioată aproape tot atâţia miniştri idolatri de sine şi cu fiţe de filosofi ai educaţiei care nu au produs nici o ideaţie, nici o doctrină, nici o viziune asupra modelului produsului final educaţional pentru o lume a viitorului, pentru o societate creativă bazată pe puterea minţii şi actului moral public. Poate, cu două efemere excepţii dintre aceştia, miniştrii în cauză s-au deosebit prin perfidia ascunderii suficienţei personale în spatele noilor slogane împrumutate de la Waldorf, Hans Seidel sau Soros. Sau poate că acesta le-a fost scopul ascuns. Să fim doar o pepinieră experiment din care, prin macularea educației, să se poată sustrage valoarea pervertită de oferte de nerefuzat şi asfel, golind ţara de inteligenţele tinere să ne târâm în latrina colonizaţilor.
Am livrat la cheie şi în mod gratuit resursă umană ţărilor răpitoare, resursă în care noi am investit capital serios, pe banii acestui popor. S-a practicat cu o inconştienţă suspectă un „business” falimentar, atât moral cât şi material, producând o pagubă cronică mai gravă ca cele cu trimiteri la averea fizică jefuită. Potenţialul de sursă pentru elitele reale este subminat, ruinându-ne securitatea culturală pe un orizont de timp imprevizibil. Dintre cei care astăzi studiază sau îşi continuă studiile la mari universităţi din lume, numai doi la sută afirmă că se vor mai întoarce acasă. Adică, să lucreze pentru România. Restul? Se duc învârtindu-se invocând mizeria morală şi decadenţa, indiferenţa şi lipsa oricărei perspective de realizare profesională. Ei au primit între timp o educaţie a succesului personal. O mentalitate a competiţiei, fie şi în echipă, dar numai pe criteriul reuşitei pentru sine.
Instruirea abstractă, fără abordarea finalităţii etice a acestei pregătiri, bună în formă dar săracă în fondul firii, dezactivează orice deviză ideatică, spulberă conştiinţa aparteneţei într-un abstract delocalizat şi desăvârşeşte comprimarea identitară până la dispariţia ei. Am sperat ca şcoala românească să nu uite că, dincolo de instrucţie prin acumularea de cunoştinţe şi formarea unor deprinderi intelectuale, misiunea ei este să educe, adică să incumbe în copil, adolescent şi tânăr etapele formării sale ca OM, prin aducerea lui din stadiul primar al reflexelor şi instinctelor dominante la raţiunea controlată şi la acceptarea legii datoriei ca virtute supremă. Ori, acest deziderat nu poate fi împlinit doar în faţa computerului sau audiind mii de ore conferinţe susţinute cu slide-uri animate. Nu ar fi trebuit acceptat decât cu rezerve această religie a expansiunii excesive a informaționalului pragmatic care devine substituent la carenţele educative, dar care, facilitează ea însăşi alte carenţe. Computerul uşurează şi simplifică enorm din efortul omului, îi multiplică şi extinde memoria, îi accelerează până la un punct gândirea relaţionistă, îi aduce pe tapet variante complexe şi soluţii selective, dar în acelaşi timp îl imobilizează, îl obsedează, îl substituie, îl subjugă şi, ce e mai grav, îi sterilizează simţirea, dacă nu chiar îl însingurează într-o monotonie tristă. Cantonarea omului, a românului în special, doar în pragmatismul virtual nu pare a fi o soluţie optimă pentru integralitatea lui umană, pentru esenţa sa spirituală. E o victorie zilnică a demoniei lui mecanice, electronice, asupra conţinuturilor de conştiinţă, asupra relaţiei dintre Om şi Întreg. Aşadar, luând în calcul explozia informaţionalului, a reţelelor mass-media electronice, a posturilor de radio şi televiziune, nu s-a avut în grijă o ponderare noologică a lor în favoarea spiritualului, a unui umanism contemplativ regenerativ energetic, mult mai apropiat naturii noastre umane, ca şi creaţie divină.
Sufletul social al copilului nu se formează după devize, sloganuri şi reţete psihopedagogice! Noos-ul, cum are să spună profesorul Ilie Bădescu, se transferă prin marea empatie colectivă a mediului natural de viaţă.
Bunele deprinderi de a trăi, va fi spus Pitagora, nu vin din gena ereditară ci din modelarea familială şi din cea a cetăţii. Unde şi când se face acest lucru la noi? În 80% din familiile românilor se practică dresajul prin interdicţie iar replica
la greşeală este pedeapsa fizică. Acest deficit grav în opera de zidire a unui OM nu este compesat sub nici o formă de şcoală. Tot mai depersonalizată, distantă şi decalibrată afectiv, şcoala a devenit chiar locul unde se produce grava prostituţie a viitoarelor caractere.
În şcoala românească de astăzi nu se mai practică formarea caracterelor prin angajarea modelelor şi comparaţia idealurilor. A dispărut dimensiunea solemnului, recunoştinţei sau asumării sacrificiului. A vorbi despre datoria cuvântului dat, simţul ordinei personale, a bunei rânduieli a propriei vieţi sau autocontrolul gesturilor simbolice este desuet dacă nu chiar absurd. Dimpotrivă, în licee cu mari pretenţii „de firmă” se practică libertinajul prostituţiei, comportamentul ofensator faţă de „minima moralia”, mituirea notărilor, desecretizarea subiectelor de examene, relaţiile sexuale convenite între dascăli şi eleve. În unele, profesorii sunt pălmuiţi, ridiculizaţi sau de-a dreptul daţi afară din clase! Un tablou dezgustător pentru o lume a bunului simț din care a fost izgonită bunăcuviință.
Aşa se explică de ce masa mare a tinerilor în formare este tot mai subculturată, cu un profil educaţional precar.
Idealurile, atâtea câte au fost, s-au substituit cu scopurile mercantile, şi nu
oricare ci cele imediat tangibile. Totul este sub comanda: „ACUM” şi „TOTUL”! Şi dacă se poate fără efort, fără merit, fără dare de seamă. Nu există temei pentru ascultare şi răbdare. Şi nici cumpătare… Numai că ei, tinerii, nu se mai bucură natural de viaţă. Bucuria lor este ca o pictură contrafăcută de „Halowinn” sau „Valentine’s day” şi vândută la preţ de speculă pe piaţa divertismentului de prost gust. Bucuria lor, ca multe altele din oferta zilei, este o marfă. Se vinde şi se cumpără într-o derută mai mare ca oricând, din cauza abuzării libertăţii, comportament indus prin mijloace sugestive subliminale, şi care a găsit în amorfismul cultural-moral al generaţiei mall-urilor un bun teren de manifestare.
Este ştiut că educaţia, ca proces continuu, cuprinde atât modelarea persuasivă, seducătoare, cât şi aplicarea rigorii constrângătoare, coercitive.
În momentul de faţă nici unul din factori nu mai funcţionează, iar renunţarea la ele pare impusă, atât prin directive explicite venite din afară, dar nu mai puţin de prostia ministerială obedientă, dinăuntru. Astăzi s-a ajuns deja la ideea definitivă că tânărul nu trebuie sancţionat, nici măcar atenţionat, că el e liber până la anarhic să-şi caute plăcerea, mai ales în forme hedonice sau chiar orgiastice promovate de media obscură, făcând paradă din consumul de drog şi alcool, afişând violenţa şi brutalitatea animalică. Nu sânt exersate tehnicile de autocontrol şi promovarea bucuriei de a trăi frumos, ci dimpotrivă, se încurajează abjectul, superficialul, exhibiţionismul şi descărcările de orice fel, cu derapaje grave până la dezabuzare şi apatie morală. El însuşi nu se recunoaşte la contactul întâmplător cu tradiţionalul „mai bătrânilor” săi, pentru-că i s-au surpat valorile consimţite în ordine istorică şi culturală şi a fost pus în locul acestora demagogia şi minciuna publică, pentru că aceasta i se oferă dimineaţa, la prânz şi seara. El, copilul nostru, copie identic conduita abjectă şi hoţia mai-marilor, trivialitatea, prostul-gust, kitch-ul şi bădărănia etalate şi încurajate social, pentru-că aceasta i se oferă dimineaţa, la prânz şi seara! Pentru el, orice valoare morală este abuzată de clasificarea clandestină a mercantilului după deja celebra formulă „dar mie ce-mi iese la afacerea asta”. Iar afacerea este identică cu a celora care ar trebui să vegheze la devenirea lui umană! Nu s-a făcut nimic pentru bararea acestei cascade de factori de educativi menită să surpe rezistenţa morală românească. Se capitulează nedemn în faţa falsului ascuns sub oferta ispititoare dar hâdă a „noului” insidios şi scabros. S-a încurajat sub sloganul toxic „gândeşte liber” nu libertatea responsabilă a alegerii ci „libertinajul absolut”, prin care anumite conjuraţii exogene şi-au propus să domine şi să corupă liniştea sufletului nostru, şi în bună măsură au reuşit.
Şcoala românească de azi e anarhică, limbajul vulgar, comportamentul
deşănţat şi rebel la numeroşi elevi, delăsător sau venal la mult prea mulţi dintre profesori. Declamata ofensivă a tinerilor şi fluturată de politicianismul desfrânat pe toate televiziunile a eşuat într-o peniblă dezertare prin refuz, nonconformism şi revoltă mocnită. Restul este ipocrizie afişată şi tertip de imagine găunoasă. Este drept că despre o criză mondială a educaţiei se făcea vorbire de prin anii şaizeci iar concluziile raportului UNESCO a lui Philip Coombs arăta lipede o periculoasă animalizare a speciei. Un deceniu mai târziu, Edgar Faure vedea aceeaşi lumea prăbuşită în groapa dezechilibrelor sărăciei, lansând de la înălţimea aceleaşi autorităţi mondiale, chemarea către guvernele planetei să producă ameliorarea accesului la şcolarizare şi spirit ca precondiţie a accesului la civilizaţia viitorului. Cu toate aceste diagnoze grave care, pe lângă starea deprimantă constatată, puteau fi o neaşteptată sursă de soluţii pentru viitorul mediu, „Cartea Albă” a învăţământului românesc, de la începutul anilor nouăzeci, s-a dovedit o compunere copiată pe timpul unui extemporal improvizat. Nu numai că teorii invalide pentru specificul nostru au fost „copy-paste”-ate dar chiar şi tehnologiile pedagogice au fost preluate mimetic. Şi uite aşa, hodoronc-tronc, principiul „ egalităţii de performanţe” a fost înlocuit cu cel al „egalităţii de şanse”. Cu alte cuvinte, se înlătură conceptul de a-i pregăi pe toţi să reuşească, într-un fel sau altul, şi se reduce totul la a-i asigura doar şansa participării! Şi mai departe? Cu cei care nu au nici măcar această şansă, ce facem? Sau cu cei care eşuează? Mergem pe mâna maestrului M. Maliţa şi acceptăm rebuturile educaționale sau mai mult, rebuturile sociale? Umplem peluzele huligane până la refuz şi dăm o pâine de mâncat jandarmilor şi mai nou, firmelor private de represiune? Asigurăm baza de selecţie a viitorilor clienţi ai penitenciarelor, sau îi excludem social şi-i lăsăm spaţiului „liber” al Europei cosmopolite? Asta s-a făcut de către aleşii noştri! Dar nu numai din prostie ci mai ales dintr-o odioasă rea credinţă faţă de acest popor.
Aşa cred, aşa spun, aşa să se ştie!
Nu există răspunsuri