Adoptarea de către Parlamentul Ucrainei a unei legi care consolidează drepturile lingvistice ale minorităților naționale scoate la iveală, încă o dată, incompetența, pasivitatea și lipsa de preocupare a instituțiilor statului român față de comunitățile istorice românești din afara granițelor.
Această lege a fost adoptată după ce Ungaria a exercitat presiuni diplomatice și a condiționat avansarea negocierilor europene ale Ucrainei de respectarea drepturilor minorității maghiare.
Ungaria a negociat pentru maghiari. România ce a făcut pentru români?
Aceasta este întrebarea la care Ministerul Afacerilor Externe și celelalte instituții responsabile de protejarea comunităților istorice românești ar trebui să răspundă.
De ani de zile, românii din Ucraina semnalează probleme privind restrângerea învățământului în limba maternă, reorganizarea unităților școlare și riscul pierderii identității lingvistice și culturale.
În regiunea Cernăuți, perspectiva reducerii numărului liceelor cu predare în limba română de la 44 la numai 15 reprezintă un semnal de alarmă care ar fi trebuit să determine o reacție diplomatică fermă, constantă și vizibilă din partea statului român.
În schimb, am asistat la declarații de principiu, întâlniri protocolare, promisiuni și asigurări diplomatice care nu au reușit să înlăture îngrijorările comunității românești.
Ministerul Afacerilor Externe pare să fi confundat diplomația cu redactarea comunicatelor de presă.
Comparația cu Ungaria este inevitabilă. Budapesta a făcut din apărarea drepturilor minorității maghiare o condiție concretă în negocierile cu Ucraina. A folosit instrumentele diplomatice pe care le avea la dispoziție și a obținut un răspuns legislativ.
România, în schimb, nu a demonstrat aceeași fermitate și aceeași capacitate de negociere.
Și atunci mă întreb: la ce folosesc toate aceste instituții, toate aceste funcții, toate aceste bugete și deplasări oficiale, dacă atunci când drepturile comunităților românești sunt puse în discuție nu vedem rezultate pe măsura responsabilităților lor?
Nu mă refer doar la Ministerul Afacerilor Externe, ci și la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și la celelalte structuri guvernamentale care au atribuții în sprijinirea comunităților istorice.
Incompetența și delăsarea instituțională nu pot fi ascunse la nesfârșit în spatele unor declarații diplomatice.
Solicit Ministerului Afacerilor Externe să prezinte public ce demersuri concrete a întreprins în legătură cu această lege, ce garanții a negociat pentru comunitatea românească și cum intenționează să intervină pentru protejarea școlilor românești afectate de reorganizarea sistemului educațional ucrainean.
Românii din Ucraina nu au nevoie de compasiunea festivă a autorităților de la București. Nu au nevoie să fie pomeniți doar în discursuri aniversare sau în comunicate despre bunele relații bilaterale.
Au nevoie de un stat care să le apere drepturile, limba, școlile și identitatea națională.
Ungaria a demonstrat că se poate negocia, că se pot pune condiții și că se pot obține rezultate.
România trebuie să explice de ce nu a reușit să demonstreze aceeași determinare.
Pentru că apărarea românilor din afara granițelor nu este o favoare pe care statul român le-o face. Este o obligație.
Iar atunci când diplomația românească doarme, cei care plătesc prețul sunt românii pe care ar fi trebuit să îi apere.
