Pe 20 septembrie, prim-ministrul Italiei a anunțat că guvernul de la Roma pregătește o lege prin care se va stabili un număr maxim de elevi străini într-o clasă. Numărul nu a fost precizat încă, dar direcția este clară, iar motivarea publică a fost aceea că o clasă în care mulți copii nu înțeleg limba italiană nu mai înseamnă integrare.
Și acum vă spun de ce ne privește direct pe noi, cei din acest Parlament, și de ce ar trebui să ne privească astăzi, nu peste șase luni, când legea va fi deja adoptată.
Pentru că cei mai numeroși elevi cu cetățenie străină din școlile italiene sunt copii români! Potrivit datelor publicate chiar de autoritățile italiene, sunt 148.826 de elevi cu cetățenie română, urmați de 118.745 din Albania și 114.097 din Maroc. Iar dintre cei aproape 149.000 de copii români, 147.876 s-au născut în Italia. S-au născut acolo, stimați colegi! Au mers la creșă acolo, la grădiniță acolo, vorbesc italiana ca orice copil din Milano sau din Torino.
Așadar, o măsură gândită pentru copiii care nu înțeleg limba de predare ar lovi, în primul rând și în cel mai mare număr, tocmai copii care vorbesc perfect italiana și care nu au nicio problemă de integrare. Este cea mai gravă contradicție a acestui proiect: ținta declarată este una, iar efectul principal ar fi cu totul altul.
Mai este ceva, și aici nu mai vorbim despre statistici, ci despre drept. Copiii români din Italia nu sunt „străini” în sensul obișnuit al cuvântului. Sunt cetățeni ai Uniunii Europene, ai căror părinți și-au exercitat un drept pe care tratatele îl garantează, acela de a munci și de a trăi oriunde în Uniune. Iar articolul 18 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzice, în termeni cât se poate de limpezi, orice discriminare pe motiv de cetățenie. Copiii lucrătorilor europeni au dreptul de a fi școlarizați în statul gazdă în aceleași condiții ca și copiii acelui stat. Nu este o favoare, este dreptul lor!
De aceea am adresat ministrului interimar al Afacerilor Externe și ministrului Educației o întrebare parlamentară prin care le-am cerut să spună dacă au solicitat Italiei clarificări oficiale, care este poziția României față de această măsură și dacă a fost analizată compatibilitatea ei cu dreptul european. Și, mai ales, dacă Guvernul este pregătit să sesizeze Comisia Europeană, în cazul în care forma finală a legii va produce un tratament diferențiat pentru cetățenii europeni.
Am cerut, totodată, datele pe care statul român ar trebui să le aibă la îndemână, dar despre care nu sunt sigur că le are: câți copii români de vârstă școlară se află astăzi în Italia, în ce regiuni, în ce clase, câți urmează cursurile de Limbă, cultură și civilizație românească și cu ce buget susținem acest program.
Pentru că, stimați colegi, aici este problema noastră, nu doar a Italiei. Avem aproape 150.000 de copii români într-o singură țară, plus alte sute de mii în Spania, în Germania, în Regatul Unit. Sunt copii care se vor întoarce sau nu se vor întoarce acasă, în funcție și de cât de prezent a fost statul român în viața lor. Iar noi discutăm despre diaspora doar în campanie electorală, când avem nevoie de voturile părinților lor…
Domnule ministru, doamna ministru, aștept din partea dumneavoastră un demers ferm și rapid la Roma și la Bruxelles, plus un răspuns clar: ce facem dacă legea italiană trece în forma anunțată? Fiindcă a reacționa după adoptarea ei înseamnă a reacționa degeaba.
Le datorăm acestor familii măcar certitudinea că, atunci când statul în care trăiesc ia o hotărâre care îi privește, țara lor natală nu tace…