“Relaţia româno-maghiară”
Românii şi maghiarii se învecinează ca popoare şi convieţuiesc în Transilvania de aproximativ o mie de ani, astfel au realizat, de fapt, o veritabilă performanţă în ceea ce priveşte convieţuirea cu celălalt.
Până la urmă, cele două neamuri n-au ajuns să se extermine sau să se alunge reciproc, cum au făcut atâtea grupuri etnice, în Europa şi în întreaga lume.
Istoria românilor şi maghiarilor a fost utilizată excesiv pentru confecţionarea unor imagini subiective ostile sau, dimpotrivă, binevoitoare, uneori profund deformate.
Cât de eronate pot fi aceste interpretări ne arată comparaţia cu alte situaţii similare, din lumea largă. Indiferent dacă vom socoti numărul de victime, de zile de conflict armat sau de invective şovine proferate pe cap de locuitor, nu putem ajunge la scoruri superioare celor existente în cazul germanilor şi francezilor, englezilor şi irlandezilor, ruşilor şi polonezilor, turcilor şi armenilor.
În Evul Mediu, de exemplu, protagoniştii conflictelor considerate în mod abuziv etnice sau româno-maghiare erau, de fapt, nobili care îşi legau ţăranii de glie la fel cum a făcut-o şi Mihai Viteazul cu “rumânii” săi, ori stăpânitori feudali, care se luptau pentru putere, voievozii munteni şi moldoveni s-au păruit între ei cam tot atât de des cât au făcut-o cu regii maghiari sau principii Ardealului.
Respectivii combatanţi nu se băteau, în primul rând, în calitatea lor de români sau maghiari, ci în aceea de nobili, ţărani, principi sau apărători ai credinţei. Iar împrejurarea că vorbeau limbi diferite nu făcea decât să adauge un motiv în plus, dar nu cel mai important, rivalităţilor fundamentale existente între ei, de natură socială, politică sau confesională.
Că aceste conflicte au fost considerate, mai târziu, dovezi incontestabile ale conflictului milenar româno-maghiar, aceasta este altă poveste, care nu ţine de istoria trăită de oameni, ci de istoria scrisă de istorici.
În realitate, adevăratul start al unui conflict specific româno-maghiar s-a dat mult mai recent la scară istorică, abia o dată cu epoca modernă. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în Europa, elitele politice şi intelectuale ale celor două naţiuni au demarat, fiecare, un proiect naţional, care includea emanciparea, progresul şi modernizarea.
Dar spaţiul geografic al Transilvaniei era revendicat de ambele proiecte naţionale, de către maghiari, în primul rând din motive politice şi istorice, deoarece făcuse parte din regatul medieval al Ungariei, iar de către români tot din motive istorice ca parte a Daciei cucerite cândva de romani, dar şi demografice, în calitatea lor de cei mai numeroşi locuitori ai provinciei.
Aşa a început un conflict politic apăsat, care va dura aproximativ o sută de ani, de la Revoluţia din 1848 până la reinstaurarea administraţiei româneşti în Transilvania, în martie 1945.
În cea mai mare parte a sa, conflictul româno-maghiar de o sută de ani a fost doar un “război rece”, întrerupt de numai trei intervale de dispută deschisă, violentă – Războiul civil din Transilvania, desfăşurat în perioada octombrie 1848 – august 1849, în cursul căruia maghiarii kossuthişti, adepţi ai independenţei Ungariei, s-au confruntat cu românii ardeleni prohabsburgici; conflictul militar dintre România şi Austro-Ungaria, derulat între anii 1916-1918, în contextul Primului Război Mondial, şi continuat în 1919 cu intervenţia românească împotriva regimului bolşevic din Ungaria; ocupaţia maghiară horthystă din nord-vestul Transilvaniei, dintre anii 1940-1944, căreia îi va pune capăt ofensiva trupelor sovietice şi româneşti, după 23 august 1944.
După al Doilea Război Mondial, includerea forţată a României şi Ungariei în ţarcul ţărilor comuniste “frăţeşti”, ca şi principiul “îngheţării” graniţelor statelor europene, în vederea blocării revendicărilor teritoriale destabilizatoare, va pune capăt şi conflictului politic deschis dintre cele două state.
Excepţie fac câteva episoade mai tensionate, potenţial explozive, din perioada fluidă a schimbărilor de regim din anii 1989-1990, cum ar fi cazul violenţelor interetnice de la Târgu – Mureş, din martie 1990 sau al eventualului rol jucat de Ungaria în răsturnarea regimului Ceauşescu, în decembrie 1989, neconfirmat încă de mărturii istorice certe, prin acţiuni ale serviciilor secrete şi operaţiuni de dezinformare.
După căderea comunismului, intrarea Ungariei şi a României în NATO şi în Uniunea Europeană va bloca încă o dată orice posibilitate de conflict veritabil între cele două state. Ca urmare, disputele dintre ele vor continua doar la modul simbolic, ca un război al cuvintelor şi justificărilor, îndeosebi pe tema statutului minorităţii maghiare din România.
Indiferent dacă vine dintr-o istorie “adevărată” sau “manipulată”, mai veche sau mai recentă, imaginea românilor referitoare la maghiari include numeroase aspecte critice.
Principalul defect atribuit maghiarilor de către români este răutatea, care se conjugă cu înfumurarea. Cruzimea, “dovedită” mai ales de antecedentele istorice, este asociată, în viziunea românilor, cu primitivismul şi caracterul temperamental al urmaşilor lui Árpád şi se explică prin originea asiatică a maghiarilor, ai căror strămoşi “au mâncat carne de sub şa”.
De multe ori, trăsăturile negative ale maghiarilor sunt definite de către români în contradicţie cu cele proprii: maghiarii sunt răi, cruzi şi intoleranţi, în timp ce noi suntem blânzi, chiar prea blânzi, românii înşişi acceptând că “mămăliga nu explodează”, toleranţi şi ospitalieri; maghiarii sunt “barbari nomazi” veniţi din Asia, pe când românii sunt “europeni”, autohtoni prin definiţie şi moştenitori ai unei străvechi civilizaţii sedentare.
Pentru că imaginea de sine a românilor include, pe lângă numeroase aspecte autolaudative, şi o importantă doză de autodenigrare, clişeele româneşti la adresa maghiarilor se bazează şi ele pe acest autoportret ambivalent.
Sondajele sociologice, care măsoară prin metode statistice atitudinile românilor faţă de maghiari, dezvăluie, în general, aspecte mult mai benigne, în raport cu imaginile negative şi injuriile vehiculate de imagologia etnică.
Proporţia românilor care afirmă în sondaje că ar accepta vecini, colegi de serviciu, prieteni sau chiar parteneri de viaţă maghiari este una ridicată. Cele mai criticate aspecte sunt raporturile istorice, considerate proaste de către majoritatea respondenţilor, ca şi prestaţia politicienilor de ambele etnii, care generează sau inflamează tensiunile, în scopuri electorale, în timp ce masa maghiarilor de rând este dezvinovăţită oarecum, prin această distribuţie a responsabilităţilor.
Într-un mod probabil “dezamăgitor” pentru români, repertoriul maghiar de invective şi imagini negative la adresa românilor este mai sărac în comparaţie cu corespondentul său românesc.
Această situaţie se explică istoric prin faptul că maghiarii au fost multă vreme mai importanţi pentru români decât românii pentru maghiari. În secolele XVIII-XIX, când a început conflictul politic dintre cele două naţiuni, principalul rival istoric al maghiarilor era împăratul de la Viena, pe plan extern se temeau de pericolul rusesc, care avea să le vină de hac şi în 1849 şi în 1945, iar pe plan intern se loveau de revendicările naţionalităţilor din Ungaria, luate laolaltă.
Ca urmare, românii nu reprezentau decât una dintre ipostazele unui inamic naţional cu mai multe capete, printre care cel românesc nu era atât de înspăimântător. De aceea, imaginea românilor în ochii maghiarilor a fost caracterizată adeseori de o anumită suficienţă şi chiar indiferenţă.
Nota sa dominantă era dată de sentimentul categoric de superioritate al maghiarilor în raport cu românii, consideraţi un popor primitiv de ţărani şi păstori necivilizaţi. Alteritatea românilor era completată de apartenenţa lor la ortodoxie sau “greco-catolicism”, aspecte care îi plasau, sub raport geopolitic, într-o lume răsăriteană, diferită, ostilă şi esenţialmente inferioară.
Uneori, românii din Ardeal erau percepuţi de către maghiarii citadini ca nişte “buni sălbatici”, ţărani pitoreşti, destul de înapoiaţi, dar cu calităţi sufleteşti autentice, care puteau fi educaţi şi atraşi de partea maghiarilor.
Lucrurile se vor schimba însă radical după 1920, anul crucificării proiectului naţional maghiar. După tragedia de la Trianon, când maghiarii s-au trezit că au pierdut mai mult de două treimi din patria pe care o credeau pe veci a lor, sentimentul de înfrângere, de frustrare şi apoi de revanşă a fost copleşitor.
În acest context, românii, prea puţin băgaţi în seamă până atunci, vor ajunge în ochii maghiarilor profitorii cei mai importanţi ai dramei lor naţionale. Ei au primit Transilvania, care reprezenta pierderea cea mai dureroasă, atât prin dimensiuni 102.000 km2, mai mult decât cei 93.000 km2 rămaşi Ungariei, prin numărul de conaţionali pierduţi 1.700.000 de suflete, ca şi prin importanţa ei simbolică.
Pentru maghiari, Ardealul a fost şi va rămâne întotdeauna o parte, fie ea şi “înstrăinată”, a patriei maghiare, cu catedralele, castelele, cimitirele şi câmpurile sale de bătălie ungureşti.
În aceste condiţii, cel mai puternic stereotip negativ care îi defineşte pe români în ochii maghiarilor, mai ales dacă ei sunt alegători FIDESZ sau cetăţeni nord-americani, este cel al românului abuziv, care îi desconsideră şi îi oprimă pe maghiari, care nesocoteşte drepturile naţionale ale minorităţii maghiare, le răstălmăceşte istoria şi refuză să le vorbească limba, numai de-al dracului, deşi în Transilvania toată lumea ar trebui să ştie ungureşte. Şi aceasta, în pofida faptului că statul lor balcanic, care a sufocat şi Ardealul, este destul de dubios şi dezorganizat.
Pentru ungurii din Transilvania, spre deosebire de cei de la Budapesta, românii au reprezentat întotdeauna o prezenţă mai clară şi au fost percepuţi ca nişte concetăţeni şi vecini, de care trebuie să ţii seama, indiferent de defectelor lor, pentru că trăieşti cu ei laolaltă.
Românii şi maghiarii din Transilvania cultivă câteva atitudini şi valori comune, izvorâte din specificul istorico-cultural al provinciei lor, pe care nu le pot împărtăşi cu conaţionalii de la Bucureşti sau de la Budapesta.
Unul dintre bunurile simbolice pe care le stăpânesc împreună este această cultură a familiarităţii cu “duşmanul”, o ştiinţă realistă a convieţuirii, bazată pe sentimentul că nu putem trăi decât împreună, chiar dacă am avea destule motive să ne luăm la bătaie.
Până la urmă, am ajuns să ne obişnuim cu aceste lucruri şi chiar să le socotim o parte inconfundabilă a identităţii noastre regionale. Ne-ar lipsi, dacă nu le-am avea.
Asemenea bunuri comune oferă o bază pentru construirea unei identităţi transilvane, idee vehiculată de mulţi, dar în sensuri foarte diferite: din patriotism local, nostalgie şi bovarism ideologico-cultural, ca ţintă de darts pentru naţionalismul radical românesc şi, în oglindă, ca etapă tranzitorie pentru viziunile iredentiste maghiare, ca instrument de mobilizare electorală a ardelenilor, pentru politicienii cinici şi pragmatici, sau ca resursă identitară pentru construirea unui regionalism românesc sănătos, pentru cei idealişti.
Dar acest proiect este foarte dificil, deoarece la ora actuală românii şi maghiarii trăiesc în universuri simbolice paralele. Există o Transilvanie a românilor şi alta a maghiarilor, cândva a fost şi una a saşilor, fiecare cu propria viziune asupra istoriei, cu numele sale de străzi, cu simbolistica şi sărbătorile fiecăruia, dacă se poate fără nicio participare a celuilalt.
Românii şi maghiarii nu doar că nu participă la sărbătorile publice ale celorlalţi, ci, mai mult, o fac, eventual, la modul agresiv.
Problema este că extremiştii folosesc ca materie primă simboluri naţionale, amintiri istorice şi imagini etnice, care fac parte din patrimoniul cultural al unei întregi naţiuni.
Cu toţii le înţelegem şi rezonăm emoţional la mesajul lor, fie că ne încântă, fie că ne sperie sau ne enervează. Acest bagaj identitar colectiv reprezintă o resursă foarte preţioasă, pentru oricine vrea să atragă atenţia asupra propriei persoane. Politicienii ştiu sau măcar intuiesc cel mai bine acest lucru, uneori cu ajutorul unor sociologi ori politologi profesionişti.
În aceste condiţii, imaginile reciproce româno-maghiare devin o marfă, tranzacţionată în funcţie de cererea pieţei, de către politicieni, jurnalişti, comunicatori, transmiţători de imagini, iar uneori chiar de negustorii de artefacte, care vând busturi cu Avram Iancu, steguleţe tricolore şi cărţi poştale cu Ungaria Mare, cot la cot cu istoricii sau publiciştii.
Uneori, această marfă, la fel ca dinamita, poate fi detonată de către cei care o utilizează, din greşeală sau în mod intenţionat. La numai câteva sute de kilometri de noi, cu nici două decenii în urmă, sârbii, croaţii, bosniacii sau kosovarii au experimentat pe pielea lor efectul devastator al unor imagini şi raporturi etnice ostile.
În comparaţie cu acest exemplu foarte la îndemână, convieţuirea pe care istoria a impus-o românilor şi maghiarilor în Transilvania nu poate fi considerată în niciun caz un coşmar al Europei, ci o poveste de succes.
Până acum, ţinând cont de datele zbuciumate ale istoriei noastre comune, ne putem felicita mai ales pentru că am reuşit să depăşim sau să evităm ceea ce putea fi mai rău.
Frumos ar fi ca, de acum încolo, să şi construim ceva împreună, ceva care ar putea însemna mai bine. Trecutul, bun sau rău, nu cred că va fi uitat de cele două comunităţi.
Nu există răspunsuri