Adresată de către domnul senator: Sorin Lavric
Circumscripția electorală: nr. 29 Neamț
Grupul parlamentar Alianța pentru Unirea Românilor
Ședința Senatului din data de: 22.02.2023
Titlul declarației: Ioan Bufanu
Stimată doamnă președinte Alina Gorghiu,
Stimați colegi,
Sunt români cărora spectrul anonimatului le apasă atît de greu pe umeri, încît riscul ca numele să le dispară în neantul uitării e uriaș. Tocmai de aceea, o declarație politică menită a le așeza numele în catastifele unei arhive cîntărește cît o infimă răsplată în timp. Printre aceștia se numără Ioan Bufanu.
S-a născut pe 28 decembrie 1934 în localitatea Mercina, județul Caraș-Severin. Părinții lui, Victor și Ana au fost țărani, adică pălmași care se îndeletniceau cu munca câmpului și creșterea animalelor.
Trăind vremuri grele, părinții lui nu și-au permis să îl trimită la școală la oraș, drept care a făcut școala generală din localitatea natală, 6 clase primare. Cu toate acestea, pasionat fiind de lectură s-a cufundat în lumea cărților, mai cu seama în cele de istorie. Fiind înzestrat cu o voce ieșită din comun, a cîntat în corul bisericii din satul natal. Nu s-a sfiit să interpreteze cîntece interzise în perioada interbelică și a protestat de fiecare dată cînd a avut ocazia împotriva dictaturii lui Carol al II-lea. Se subînțelege că a făcut parte din mișcarea naționalistă din epocă, iar odată cu instalarea regimului comunist, spinarea verticala pe care i-o dădea credinta i-a atras multe represalii.
În anul 1958 a fost arestat și dus la Penitenciarul din Timișoara unde a fost judecat și condamnat la 18 ani de muncă silnică și 7 ani de degradare civică. Legat cu lanțuri la picioare și la mîini a fost trimis la închisoarea de la Aiud, de unde avea să iasă în 1964.
În perioada de detenție, deoarece a refuzat să declare ce doreau torționarii, nu a avut dreptul la vizite sau la primirea unor pachete de acasă. Noaptea era trezit sub lovituri de baston, fiind supus unor interogatorii atroce. Bătut și batjocorit, era apoi aruncat în carceră. Carcera era un spațiu strîmt unde nu avea loc să se întindă, ziua fiind obligat să stea în picioare, în timp ce noaptea dormea cu capul între genunchi. “Dușumeaua” carcerei era un grătar din fier sub care curgea apa. A stat în izolare de nenumărate ori, acolo îmbolnăvindu-se de plămîni.
În perioadele de muncă de la Periprava, la tăiat de stuf, sănătatea i s-a deteriorat și mai mult. Fiind plăpînd, nu rezista la regimul de muncă, seara fiind târât și sprijinit de ceilalți deținuți. La sugestia unui doctor binevoitor, deținut și el, a acceptat sa fie operat de apendicită, pentru a scăpa de carceră, chiar dacă intervenția nu era necesară.
A fost eliberat în 1964, dar traumele din închisoare aveau să-l urmărească pîna în ultimele clipe. Dacă se întîmpla să fie atins în timpul somnului, probabilitatea de a lovi în stânga și-n dreapta în chip involuntar era foarte mare. Din acest motiv soția sa dormea într-un pat separat. Deși nu a fost căsătorit legitim, de teamă ca soția să nu-și piardă locul de muncă, în 1969 li s-a născut o fiică. Ținut în permanență sub observație de Securitate, după ieșirea din detenție, a reușit să mai facă 2 clase, absolvind o școală de șoferi, grație căreia s-a putut angaja ca șofer pe camion. Fiica lui, Ramona Jurca, trăiește astăzi, discret, în orașul Oravița.
Calvarul din închisoare s-a întipărit adînc în sufletul lui Ioan Bufanu, alungîndu-i definitv liniștea lăuntrică. Pe deasupra, boala pe care a dobîndit-o în penitenciar avea să îl chinuie tot restul vieții. S-a stins la 65 de ani, pe 1 februarie 2000.
Prin această scurtă declarație politică, încerc să răscumpăr măcar simbolic indiferența de piatră cu care contemporanii l-au tratat.
Sînt onorat ca, sub cupola Senatului României, să pomenesc numele lui Ioan Bufanu.
Nu există răspunsuri