Agricultura românească este marcată de o realitate paradoxală – România deţine un potenţial agricol considerabil, dar micii producători, care ar trebui să fie motorul dezvoltării rurale, se confruntă cu dificultăţi majore ce le ameninţă existenţa. Deşi li se datorează o mare parte din producţia agroalimentară autohtonă, aceştia sunt afectaţi de lipsa accesului la piaţă, finanţare insuficientă, infrastructură deficitară şi o concurenţă acerbă din partea importurilor.
Micii producători reprezintă majoritatea exploataţiilor agricole din România. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, 91,8% dintre fermele româneşti sunt exploataţii de subzistenţă şi semi subzistenţă, având sub 5 hectare de teren agricol. Această fragmentare face ca productivitatea să fie scăzută, iar accesul la tehnologii moderne să fie limitat. Spre deosebire de fermele mari, care beneficiază de o mai bună integrare în lanţurile de distribuţie, micii producători rămân vulnerabili la schimbările pieţei şi la politicile agricole.
Un alt aspect esenţial îl constituie subvenţiile. Deşi Politica Agricolă Comună (PAC) a contribuit la sprijinirea sectorului agricol românesc, fermierii noştri continuă să primească unele dintre cele mai mici subvenţii din Uniunea Europeană, situându-se pe penultimul loc în clasamentul statelor membre. Această poziţie dezavantajoasă afectează capacitatea fermierilor români de a concura cu producătorii din alte state şi limitează investiţiile în modernizare şi afectează rentabilitatea producţiei.
Accesul la piaţă este o altă provocare majoră. Micii producători întâmpină dificultăţi în vânzarea produselor lor, fiind adesea excluşi de pe rafturile supermarketurilor, unde predomină importurile. În lipsa unor pieţe de desfacere accesibile, mulţi sunt forţaţi să vândă la preţuri derizorii, fără a putea obţine un venit care să le asigure continuitatea producţiei. Mai mult, lipsa infrastructurii de depozitare şi procesare determină pierderi semnificative de produse agricole, reducând şi mai mult rentabilitatea acestora.
În ciuda acestor dificultăţi, micii producători agricoli rămân o componentă esenţială a economiei rurale. Ei contribuie la diversitatea produselor agroalimentare, la păstrarea tradiţiilor agricole şi la dezvoltarea comunităţilor locale. Fără sprijin adecvat, acest segment riscă să dispară, ceea ce ar duce la o depopulare accelerată a satelor şi la creşterea dependenţei României de importurile alimentare.
Pentru a salva acest sector vital, sunt necesare măsuri integrate Acestea trebuie să vizeze creşterea subvenţiilor şi facilitarea accesului la finanţare, îmbunătăţirea infrastructurii agricole şi asigurarea unui acces echitabil la pieţe şi lanţuri de retail în paralel cu promovarea produselor locale atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Alte măsuri necesare ar fi: înfiinţarea unei bănci agricole pentru sprijinirea fermierilor, limitarea vânzării terenurilor agricole către străini pentru protejarea resurselor agricole naţionale şi obligarea supermarketurilor să comercializeze un procent semnificativ de produse româneşti. Doar printr-o astfel de strategie putem transforma agricultura de subzistenţă într-un sector modern, competitiv şi sustenabil.
În concluzie, susţinerea micilor producători nu este doar o necesitate economică, ci şi o responsabilitate naţională. Viitorul agriculturii româneşti depinde de capacitatea noastră de a proteja şi sprijini acest segment vital, oferindu-i condiţiile necesare pentru a prospera într-un mediu concurenţial echitabil.
Comments are closed