În 2020, Klaus Iohannis anunța triumfal că România obținuse aproape 80 de miliarde de euro de la Bruxelles. PNRR-ul României a fost însă de aproximativ 29 de miliarde de euro, iar după renegocieri a ajuns la aproximativ 21 de miliarde.
Până în 2026, România a primit aproximativ 13 miliarde de euro dintre care 3,5 miliarde reprezinta imprumuturi.
Dar întrebarea pe care nimeni nu o pune este:
Cât ne-a costat să primim acești bani?
PNRR nu a adus doar bani. A adus reforme, jaloane și condiții. Nu îndeplinești jalonul, pierzi banii.
Un exemplu este regimul microîntreprinderilor. Plafonul a fost redus succesiv de la 1 milion de euro la 100.000 de euro, iar îndeplinirea reformei a fost legată de banii din PNRR.
A calculat cineva câte firme românești au fost afectate și cât a pierdut economia?
Un alt exemplu este energia.
România și-a asumat prin PNRR retragerea unor capacități de producție pe cărbune, iar documentele statului arată că nerespectarea angajamentelor putea pune în pericol până la 1,8 miliarde de euro.
Între timp, energia scumpă a devenit una dintre marile probleme de competitivitate ale industriei românești.
Pentru o companie, diferența de preț la energie poate decide unde construiește următoarea fabrică și unde își mută producția.
Câte companii și-au redus producția în România? Câte investiții au ales alte țări? Câte capacități au fost relocate din cauza costurilor mai mari?
O fabrică pierdută înseamnă locuri de muncă pierdute, taxe neîncasate, furnizori români rămași fără contracte și exporturi mai mici.
De aceea, bilanțul PNRR nu poate fi doar: „Am primit 13 miliarde de euro.”
Trebuie să calculăm și cât ne-au costat condițiile pentru a primi acești bani.
România are nevoie de Uniunea Europeană și de piața unică. Dar apartenența la UE nu poate însemna acceptarea oricărei condiții venite de la Bruxelles.
Altfel, banii europeni riscă să devină un instrument prin care statele sunt obligate să adopte politici chiar și atunci când acestea intră în conflict cu propriile interese.
Putem fi europeni fără să renunțăm la dreptul de a decide pentru noi.
Putem coopera fără să ne supunem.
România trebuie să învețe să spună și NU.
Pentru că, înaintea oricărui jalon, oricărei directive și oricărui miliard de la Bruxelles, trebuie să existe un principiu:
INTERESUL ROMÂNIEI TREBUIE SĂ PRIMEZE!
Comments are closed