Astăzi, de Ziua Internaţională a Asistenţilor Medicali, ne oprim din ritmul grăbit al dezbaterilor şi privim cu respect spre o categorie profesională care ţine în picioare, adesea în tăcere, însăşi fibra sistemului de sănătate, asistenţii medicali. Data nu este întâmplătoare, ci legată de memoria asistentei Florence Nightingale, cea care a transformat îngrijirea într-o vocaţie organizată, disciplinată şi profund umană.
În România asistentul medical reprezinta un sprijin real pentru pacient, o prezenţă constantă în momentele de vulnerabilitate, o punte între suferinţă şi speranţă. În spitale supraaglomerate, în dispensare uitate de politici publice incoerente sau în centre de îngrijire insuficient finanţate, aceşti oameni aleg, zi de zi, să rămână. Aleg să fie acolo unde statul, prea des, întârzie să fie.
Dintr-o perspectivă care pune în centrul ei demnitatea naţională şi respectul faţă de muncă, această zi nu trebuie să fie un moment de conştiinţă.
România şi-a permis luxul de a-şi exporta vocaţia. Mii de asistenţi medicali au plecat din ţară, nu din lipsă de ataşament, ci din lipsă de respect concret. Salarii decente, condiţii de muncă fireşti, recunoaştere profesională reală. Această realitate nu este o statistică, ci o rană deschisă a unei societăţi care încă nu şi-a aşezat corect priorităţile.
Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de o reaşezare a valorilor. De o politică publică ce nu tratează sănătatea ca pe o cheltuială, ci ca pe o investiţie în viitorul naţiunii. De o întoarcere la respectul faţă de cei care îngrijesc, alinând suferinţa nu doar cu competenţă, ci şi cu suflet.
Ziua Internaţională a Asistenţilor Medicali trebuie să fie un angajament. Un angajament că România nu îşi va mai neglija oamenii care o ţin în viaţă, la propriu. Un angajament că vom construi un sistem în care devotamentul nu este exploatat, ci respectat.
Comments are closed