Deputatul AUR Ştefăniţă Avrămescu critică Programul de Guvernare 2026-2028 prezentat de Siegfried Mureşan, despre care afirmă că propune continuarea direcţiei fostului Guvern Bolojan, în locul unei schimbări de politică după lunile de criză.
Parlamentarul atrage atenţia şi asupra lipsei unei viziuni articulate de politică externă, susţinând că simpla reafirmare a orientării europene şi transatlantice nu răspunde întrebărilor privind interesele şi obiectivele strategice ale României, şi reafirmă că soluţia pentru actualul blocaj politic o reprezintă întoarcerea la vot prin alegeri anticipate.
“Am citit cele 28 de capitole din aşa-zisul Program de Guvernare 2026-2028 al lui Siegfried Mureşan, iar impresia pe care o lasă documentul este una profund îngrijorătoare: nu avem în faţă o schimbare de direcţie, ci o declaraţie de intenţie prin care aceleaşi partide încearcă să transforme propria lor prezenţă la putere într-o fatalitate administrativă.
Cu alte cuvinte: noi trebuie să guvernăm, iar voi trebuie doar să vă obişnuiţi cu ideea.
Într-o democraţie normală, un Guvern spune ce vrea să facă, cu ce bani, în ce termen şi cu ce rezultate măsurabile. În cazul de faţă, PNL, USR şi UDMR par să considere că simpla lor asociere reprezintă deja soluţia, indiferent de ceea ce cred cetăţenii despre partidele respective.
Mai mult, Siegfried Mureşan nici măcar nu ascunde faptul că îşi propune continuarea direcţiei fostului Guvern Bolojan. Prin urmare, nu ni se propune o schimbare de politică după luni de criză, ci aceeaşi politică, administrată de alte persoane şi împachetată într-un nou program de guvernare.
Şi aici apare partea cu adevărat revoltătoare. Ni se spune de către Nicuşor Dan că alegerile, chiar şi anticipate, sunt rele, că trebuie “stabilitate”, că trebuie continuată guvernarea.
Cu ce drept transformă nişte partide propria lor nevoie de supravieţuire politică într-un pretins interes naţional?
Alegerile anticipate nu sunt o boală constituţională şi nici o catastrofă naturală. Sunt un mecanism democratic prin care cetăţenii pot fi chemaţi să arbitreze o criză politică atunci când actuala configuraţie parlamentară nu mai este capabilă să producă o guvernare stabilă.
Când puterea începe să vorbească despre vot ca despre un inconvenient, iar despre propria continuitate ca despre o necesitate de stat, avem o problemă mult mai serioasă decât un program prost scris. Avem aroganţa unor partide care ajung să confunde România cu propria lor formulă de guvernare.
PNL, USR şi UDMR pot prefera orice formulă de negociere doresc. Este dreptul lor politic. Dar există şi dreptul cetăţenilor de a avea o altă opinie.
Democraţia nu poate funcţiona după principiul: “negociem între noi până găsim formula prin care voi nu mai trebuie să fiţi întrebaţi”.
Dacă alternativa electorală este tratată ca o ameninţare, iar perpetuarea aceleiaşi combinaţii politice este prezentată drept unica soluţie responsabilă, întrebarea devine inevitabilă: de când a ajuns votul românilor un pericol de care trebuie protejată România?
Şi cine le-a dat PNL, USR, UDMR sau lui Nicuşor Dan dreptul să considere că voinţa alegătorilor este bună numai atunci când produce rezultatul politic care le convine?
Un program de guvernare trebuie să explice cum guvernezi ţara. Nu să explice, printre rânduri, cum faci ca actuala formulă politică să rămână la putere.
Dar citind documentul apare o altă întrebare: dacă aşa arată politica internă pe care ne-o propun, cum arată politica externă a României?
Am căutat în cele 28 de capitole pe cel dedicat politicii externe. Nu l-am găsit.
Există capitolul 15: “România pro-europeană şi transatlantică”. Nu “Politica externă a României”. Nu “Interesele strategice ale României”. Nu “Obiective de politică externă 2026-2028”.
A fi pro-european şi transatlantic reprezintă orientarea strategică fundamentală a României. Dar politica externă începe după această afirmaţie, nu se termină cu ea.
România este membră a Uniunii Europene şi NATO. Ştim asta de peste două decenii.
Întrebarea pentru un Guvern în anul 2026 este alta: ce vrea România să obţină în interiorul acestor alianţe? Ce interese naţionale apără? Ce priorităţi regionale are? Ce face la Marea Neagră şi în Balcani? Ce obiective urmăreşte în relaţia cu Statele Unite? Cum îşi construieşte relaţiile cu vecinii? Cum îşi valorifică parteneriatele strategice? Ce politică economică externă urmăreşte şi cum foloseşte diplomaţia pentru creşterea influenţei României?
În locul unei asemenea viziuni, avem o etichetă: “pro-europeană şi transatlantică”.
Este ca şi cum Ministerul Sănătăţii şi-ar înlocui strategia sanitară cu un document intitulat “România pro-sănătate”. Sau Ministerul Transporturilor ar prezenta drept program naţional de infrastructură formula “România pro-autostradă şi feroviară”.
Sună foarte bine. Nu deranjează pe nimeni. Dar nu spune suficient despre ce intenţionezi efectiv să faci.
Sub această umbrelă găsim OCDE, bugetul Uniunii Europene, Statele Unite, energia, industria de apărare şi investiţiile strategice. Toate sunt teme importante. Dar o colecţie de teme importante nu reprezintă automat o doctrină coerentă de politică externă.
Şi mai există o absenţă greu de ignorat: Republica Moldova nu este individualizată explicit în acest capitol.
Pentru România şi pentru contextul geopolitic de la frontiera estică a Uniunii Europene şi NATO, nu putem trata această absenţă drept o simplă scăpare de tehnoredactare.
Politica externă nu înseamnă să repeţi unde aparţii. Înseamnă să ştii ce urmăreşti acolo, ce interese aperi şi prin ce instrumente transformi apartenenţa la alianţe în rezultate concrete pentru ţara ta.
Şi probabil că nici această absenţă a unei politici externe articulate nu este întâmplătoare dacă ne uităm la persoana imaginată de această formulă de guvernare pentru conducerea Ministerului Afacerilor Externe.
Evaluarea este foarte clară: viitorul ministru este deja dovedit că nu poate face politică externă. A se reţine: nu spun că nu vrea. Spun că nu poate. Nu a demonstrat competenţa, experienţa şi înţelegerea necesare pentru a conduce diplomaţia unui stat precum România şi pentru a-i apăra interesele într-un context internaţional atât de complicat.
Şi astfel ajungem la două probleme care se completează reciproc: un program care nu articulează suficient o politică externă proprie a României şi perspectiva unui ministru despre care ştim că nu are competenţa necesară pentru a construi şi conduce o asemenea politică.
Poate că acesta este, de fapt, marele concept strategic al documentului: România nu trebuie să spună prea clar ce vrea, atât timp cât precizează regulamentar în ce cluburi se află.
Suntem europeni. Suntem transatlantici. Excelent.
Dar după aceea ce facem? Care sunt interesele României? Care este politica externă a României şi, mai ales, cine este capabil să o facă?
Din punctul meu de vedere, România are nevoie de exact contrariul acestei abordări: un Guvern rezultat dintr-un mandat politic clar, o politică internă construită în jurul intereselor românilor şi o politică externă construită în jurul interesului naţional.
România trebuie să fie un stat care ştie ce vrea şi care are oameni capabili să îi reprezinte interesele.
În plan intern, atunci când actualele partide nu mai pot oferi o asemenea direcţie, soluţia democratică nu este să ne temem de alegători. Soluţia este să ne întoarcem la ei. Prin alegeri anticipate”, a declarat Ştefăniţă Avrămescu, deputat AUR.
Comments are closed