Se vorbește tot mai des despre modernizarea educației și despre digitalizare. În realitate, însă, în multe școli din România, profesorii sunt tot mai departe de elevi și tot mai aproape de hârtii.
Astăzi, un profesor nu mai înseamnă doar lecții și educație. Înseamnă tabele, raportări, situații cerute din nou și din nou, deși aceleași informații există deja în sistemele informatice ale Ministerului Educației. Practic, munca este dublată inutil.
Timpul pierdut cu aceste raportări nu este un detaliu minor. Este timpul luat direct de la elevi. Este timpul în care profesorul ar trebui să fie la clasă, să explice, să ajute, să formeze. În schimb, este pus să completeze documente care, de cele mai multe ori, nu ajută cu nimic procesul educațional.
Aceasta nu este digitalizare. Este o birocrație care blochează sistemul.
Mai grav este că această situație nu apare întâmplător. Ea întreține un aparat administrativ supradimensionat, în care există structuri și posturi care nu produc rezultate concrete pentru educație, dar își justifică activitatea prin cereri permanente de raportări.
Adevărul este simplu și trebuie spus clar: dacă statul are deja datele, nu are niciun motiv să le mai ceară încă o dată școlilor. În loc să folosim sistemele informatice existente, alegem varianta cea mai grea: punem profesorii să refacă aceleași lucruri, iar elevii pierd.
România are nevoie de profesori în clasă, nu de profesori transformați în funcționari. Are nevoie de educație reală, nu de hârtii inutile. De aceea, trebuie să reducem această birocrație și să redăm timpul profesorilor acolo unde contează: la elevi.
Pentru că educația nu se face din rapoarte. Educația se face în clasă.
Comments are closed