Astăzi, 6 mai 2025, celebrăm cu sufletul plin de recunoştinţă 35 de ani de la „Podul de Flori” – acea zi de neuitat în care graniţele impuse de istorie au fost spulberate de flori, îmbrăţişări şi lacrimi.
A fost un moment cutremurător de unitate românească, când peste un milion de oameni, de o parte şi de alta a Prutului, au traversat frontiera fără acte, dar cu paşaportul sângelui şi al inimii. A fost mai mult decât un gest simbolic – a fost o mărturisire colectivă, profundă, că suntem un singur neam, o singură familie.
Evenimentul a avut loc într-un context dramatic – prăbuşirea Uniunii Sovietice, destrămarea unui imperiu artificial care a răpit Basarabiei dreptul de a respira româneşte. Ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940 a însemnat decenii de suferinţă, deportări, rusificare forţată şi negare brutală a adevărului istoric. Dar nici cele mai crude regimuri nu au reuşit să stingă flacăra românismului din inimile basarabenilor.
„Podul de Flori” a fost răspunsul firesc al unui popor despărţit pe nedrept. A fost ceasul regăsirii, al lacrimilor de dor revărsate peste Prut, al speranţei renăscute. A fost dovada că, deşi despărţiţi administrativ, suntem uniţi sufleteşte – din tată-n fiu, din generaţie în generaţie.
Astăzi, după trei decenii şi jumătate, visul continuă. Pe Prut, între Ungheni şi Golăieşti, se ridică un nou pod – nu de flori, ci de beton şi voinţă. Un pod cu patru benzi, parte a Autostrăzii Unirii, care va lega şi mai strâns cele două maluri ale aceluiaşi neam. Este un pod spre viitor, spre demnitate, spre unitate.
După ani de separare forţată, românii de pe ambele maluri îşi reafirmă, cu tot mai mult curaj şi hotărâre, identitatea comună şi idealul naţional. Unirea nu este un capriciu romantic, ci o necesitate istorică, strategică şi morală. E vremea faptelor, nu a vorbelor. E vremea podurilor de piatră, solide şi nepieritoare, care să unească definitiv ce n-a fost niciodată despărţit în inimă.
Acest moment aniversar ne aminteşte un adevăr adânc: poţi rupe graniţe pe hartă, dar nu poţi rupe un neam. Poţi închide frontiere, dar nu poţi închide sufletul românesc. Dorul de acasă şi de fraţi nu cunoaşte vamă.
Pentru noi, cei de pe metereze, datoria este clară: să continuăm drumul început de înaintaşi cu flori în mâini şi lacrimi în ochi. Să nu ne oprim până ce Prutul nu va mai fi o frontieră, ci o apă liniştită care curge prin mijlocul unei singure ţări, libere şi unite.
Unirea este aproape. Pentru vecie.
Comments are closed