Vasile Nagy – declaraţie politică având ca obiect “Preţurile şi inflaţia”

“Preţurile şi inflaţia”

O economie este permanent supusă unor şocuri în mare măsură imprevizibile, care afectează şi evoluţiile preţurilor.

În acelaşi timp, politica monetară poate influenţa evoluţiile preţurilor numai cu un decalaj considerabil, care variază şi, la fel ca majoritatea relaţiilor economice, prezintă un grad ridicat de incertitudine.

În acest context, ar fi imposibil pentru orice bancă centrală să menţină permanent inflaţia la un anumit nivel-ţintă sau să o readucă la nivelul dorit, într-o perioadă foarte scurtă. Prin urmare, politica monetară trebuie să acţioneze într-o manieră anticipativă şi poate menţine stabilitatea preţurilor numai pe perioade mai îndelungate.

Inflaţia şi deflaţia reprezintă fenomene economice importante, care pot avea consecinţe negative asupra economiei. În esenţă, inflaţia este definită ca o creştere generală a preţurilor bunurilor şi serviciilor pe o perioadă îndelungată, care conduce la scăderea valorii banilor şi, prin urmare, a puterii de cumpărare a acestora.

Este important să facem distincţia între variaţiile preţurilor oricăror bunuri sau servicii considerate individual şi cele ale nivelului general al preţurilor.

Majorările de preţuri determinate de schimbări calitative nu pot fi considerate factori generatori de inflaţie, deoarece nu reduc puterea de cumpărare a banilor. În cazul în care calitatea unui produs se îmbunătăţeşte în timp, iar preţul se majorează, unele variaţii ale preţurilor sunt rezultatul acestei ameliorări calitative.

Stabilitatea preţurilor permite populaţiei să identifice cu uşurinţă variaţiile la nivelul preţurilor bunurilor în raport cu alte bunuri, ţinând seama de faptul că astfel de variaţii nu sunt eclipsate de fluctuaţiile nivelului general al preţurilor.

Inflaţia poate fi interpretată ca un impozit disimulat pe deţinerea de numerar. Cu alte cuvinte, deţinătorii de numerar înregistrează o scădere în termeni reali a lichidităţilor deţinute şi, implicit, a avuţiei lor financiare odată cu majorarea preţurilor, situaţie similară unei impozitări.

Categoriile sociale cele mai sărace suferă adesea cel mai mult de pe urma inflaţiei sau a deflaţiei, deoarece au posibilităţi limitate de protecţie împotriva acestora.

Pentru un nivel dat al preţurilor, atunci când costurile materiilor prime, cum ar fi cotaţia petrolului, cresc, întreprinderile sunt constrânse să reducă numărul de angajaţi şi producţia. Rezultat al unor efecte legate de ofertă, acest tip de inflaţie este denumit adesea inflaţie prin costuri.

Mai mulţi factori pot conduce la majorarea preţurilor consumurilor intermediare dacă oferta de materii prime, cum ar fi petrolul, nu corespunde aşteptărilor sau dacă cererea mondială de materii prime creşte.

Inflaţia este o masură politica deliberată, iniţiată de persoane ce recurg la ea deoarece o consideră o alternativă mai puţin rea decât şomajul. Însă adevărul este că, pe termen lung, inflaţia nu vindecă şomajul.

Majorarea salariilor reale necorelate cu sporirea productivităţii va determina, de asemenea, scăderea ofertei agregate şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Aceste majorări pot fi rezultatul unei diminuări a ofertei pe piaţa forţei de muncă, ca urmare a unei decizii guvernamentale, având ca efect reducerea stimulentelor pentru ocuparea forţei de muncă.

Există o serie de factori şi şocuri care, pe ansamblu, pot influenţa nivelul preţurilor pe termen scurt. Printre aceştia se numără evoluţia cererii agregate şi a componentelor sale, inclusiv evoluţia politicii fiscale.

Alte variaţii pot fi cele aferente preţurilor consumurilor intermediare, costurilor şi productivităţii, cursurilor de schimb şi economiei mondiale. Toţi aceşti factori afectează activitatea economică în termeni reali şi evoluţia preţurilor pe termen mai scurt.

Pe termen lung, preţurile sunt flexibile şi pot reacţiona pe deplin la variaţiile înregistrate de cerere şi ofertă. Cu toate acestea, pe termen scurt, multe preţuri individuale sunt rigide şi se vor menţine constante o perioadă.

Pe termen mai lung, măsurile de politică monetară stabilesc dacă rata inflaţiei poate să crească sau să se menţină la niveluri scăzute.

Altfel spus, o bancă centrală care controlează masa monetară şi rata dobânzii pe termen scurt deţine controlul suprem asupra ratei inflaţiei pe termen mai lung.

O reacţie prea agresivă din partea politicii monetare, în sensul refacerii stabilităţii preţurilor într-o perioadă foarte scurtă, riscă să fie foarte costisitoare din punct de vedere al volatilităţii producţiei şi a ocupării forţei de muncă, ceea ce, pe termen lung, poate afecta şi evoluţiile preţurilor.

În astfel de cazuri, este unanim recunoscut faptul că o reacţie progresivă a politicii monetare este adecvată atât pentru evitarea unui grad ridicat şi inutil de volatilitate a activităţii economice reale, cât şi pentru menţinerea stabilităţii preţurilor pe termen mai lung.

Rata inflaţiei era la 10,15% în luna martie, la 13,8% în luna aprilie, la 14,2% în luna mai şi va creşte la 15% la jumătatea anului 2022, un nivel record al ultimilor 18 ani.

Asigurarea de fonduri care să suplimenteze veniturile familiilor sărace ar fi una dintre cele mai bune soluţii pentru stabilizarea inflaţiei.

Lupta cu inflaţia nu are soluţii miraculoase, doar rezolvări de bun-simţ economic.