“Noul an şcolar începe cu emoţia firească a copiilor şi a părinţilor, dar şi cu aceeaşi realitate dureroasă: România nu are o strategie coerentă pentru educaţie şi cercetare. Avem un sistem fără cârmă şi fără direcţie, schimbat de fiecare ministru şi administrat de oameni care tratează şcoala ca pe o rubrică bugetară, nu ca pe temelia naţiunii.
Aproape 2,9 milioane de copii şi elevi au început astăzi şcoala. Unii au intrat în clase renovate, alţii în şcoli aflate încă în şantier. Prima generaţie care ar trebui să înveţe după noul curriculum liceal începe anul fără manualele tipărite, deoarece licitaţiile nu sunt finalizate. Pentru noile standarde de evaluare nu există încă ghiduri practice, iar elevii de gimnaziu nu ştiu nici măcar dacă la sfârşitul clasei a VIII-a vor susţine Evaluarea Naţională, admiterea separată organizată de licee sau ambele. În acelaşi timp, ameninţarea grevei rămâne prezentă, deoarece promisiunile salariale făcute profesorilor nu au fost respectate. Aceasta este imaginea reală a începutului de an şcolar, dincolo de festivităţi şi discursuri.
Statul român a transformat copiii în subiecţii unui experiment administrativ permanent. Schimbăm programe, calendare, criterii de evaluare, structuri şi reguli, dar aproape niciodată nu pregătim din timp oamenii şi instrumentele necesare. Anunţăm reforma înainte să avem manualele, introducem standardele înainte să avem ghidurile şi modificăm admiterea chiar în timpul parcursului şcolar al copiilor.
Iar profesorii, oamenii pe umerii cărora stă întregul sistem, sunt trataţi ca nişte piese de schimb.
S-a ajuns la situaţii în care un profesor trebuie să alerge între cinci, şase sau chiar şapte şcoli pentru a-şi întregi norma. Petrece ore pe drum, plăteşte transportul, intră în clase şi comunităţi diferite, completează munţi de documente şi este obligat să demonstreze permanent că îşi merită salariul. În aceste condiţii, când mai are timp să pregătească lecţia, să lucreze individual cu elevul, să se perfecţioneze sau să-şi întemeieze o familie?
Aceasta nu este eficienţă. Este batjocorirea resursei umane.
În timp ce demnitarii vorbesc festiv despre respectul datorat profesorilor, deciziile lor produc exact contrariul: nesiguranţă, epuizare, umilinţă şi plecarea oamenilor valoroşi din sistem. Nu poţi cere performanţă unui profesor pe care îl obligi să-şi caute orele din sat în sat. Nu poţi cere stabilitate copiilor când profesorii lor se schimbă permanent. Nu poţi salva şcoala românească prin contabilitate şi tăieri făcute din birouri.
Rezultatele acestei politici sunt deja în faţa noastră. În anul 2025, România a avut cea mai mare rată de părăsire timpurie a educaţiei din Uniunea Europeană: 15,5%, faţă de media europeană de 9,1%. În spatele procentelor se află copii pierduţi pentru şcoală, familii vulnerabile şi comunităţi întregi condamnate la sărăcie şi dependenţă.
Criza nu se opreşte la poarta şcolii. Ea continuă în universităţi, institute şi laboratoare.
România îşi formează tinerii, apoi îi împinge să plece. Cercetătorii lucrează cu finanţări fragmentate, competiţii lansate târziu, proiecte întrerupte, infrastructuri insuficient susţinute şi o birocraţie care consumă uneori mai mult timp decât cercetarea propriu-zisă. Tinerii nu pot construi o carieră pe promisiuni, pe contracte nesigure şi pe apeluri care apar sau dispar după voinţa politică.
Datele sunt devastatoare: România a alocat cercetării şi dezvoltării doar 0,46% din PIB în 2024, cel mai mic procent din Uniunea Europeană, în timp ce media europeană a fost de 2,24%. Tabloul european al inovării pentru 2026 păstrează România în categoria statelor inovatoare emergente, la coada Uniunii.
Exportăm inteligenţă şi importăm tehnologie. Ne pleacă profesorii, cercetătorii, inginerii şi absolvenţii cei mai buni, iar apoi plătim altor state pentru ceea ce am fi putut produce aici. O ţară care nu-şi mai poate păstra minţile tinere devine dependentă economic, tehnologic şi strategic.
AUR spune limpede: educaţia şi cercetarea nu sunt cheltuieli care trebuie tăiate atunci când guvernul nu-şi poate acoperi propriile greşeli. Ele reprezintă infrastructura strategică a României. Fără şcoală, laborator şi cercetător nu există economie puternică, industrie naţională, securitate sau suveranitate.
România are nevoie de stabilitate legislativă, finanţare multianuală şi respect pentru oameni. Orice programă nouă trebuie să intre în vigoare numai după ce manualele, ghidurile şi formarea profesorilor sunt asigurate. Trebuie realizată o evaluare reală a necesarului de personal, astfel încât profesorul să nu mai fie obligat să străbată zeci sau sute de kilometri pentru a-şi completa norma. Naveta trebuie acoperită integral, iar cariera didactică trebuie să ofere stabilitate şi demnitate.
În cercetare sunt necesare competiţii predictibile, calendare respectate, finanţarea întreţinerii infrastructurilor şi programe serioase pentru tinerii cercetători. Pragurile de finanţare asumate prin lege trebuie aplicate, nu repetate în fiecare campanie electorală şi abandonate imediat după alegeri.
Nu putem continua să construim viitorul României împotriva profesorilor, cercetătorilor şi propriilor noştri copii.
La începutul acestui an şcolar, mesajul nostru este unul fără ocolişuri: ajunge cu experimentele, improvizaţia şi umilirea oamenilor care ţin România în picioare!
Dacă nu schimbăm această direcţie, nu vom pierde doar încă un an şcolar. Vom pierde încă o generaţie”, a declarat Silviu Gurlui, deputat AUR.
Comments are closed