Dacă în perioada interbelică, Ziua Regalităţii era sărbătorită cu mult fast în toate localităţile ţării, odată cu instaurarea comunismului în România, mai ales după anul 1948, aceasta a fost ştearsă, pentru multă vreme, din memoria românilor.
Ba mai mult decât atât, comuniştii au asociat-o cu ziua înfiinţării Partidului Comunist Român şi, prin urmare, a devenit un simbol al socialismului şi comunismului în România. După 1990, Ziua Regalităţii a fost umbrită de către elementele postcomuniste, aflate încă la putere, nomenclaturişti ce urau instituţia regală, văzându-o ca pe o concurentă la preluarea puterii şi interzicându-i regelui Mihai I reîntoarcerea în ţară. Pe de altă parte, partidele din opoziţie aveau în plan aducerea monarhiei la putere, mai ales că regele Mihai I se afla în viaţă, în exil. Trecând peste toată această introducere, să avem, totuşi, în vedere şi opinia omului de rând faţă de monarhie! Monarhia a ajuns pe meleagurile noastre odată cu abdicarea domnitorului Al. Ioan Cuza în 1866, dintr-o familie dinastică a Europei, sub blazonul Hohenzollern. În prima fază a guvernării, monarhia nu era văzută cu ochi buni, mai ales datorită popularităţii lui Cuza, a numeroaselor reforme sociale ce l-au ridicat pe omul de rând – împroprietărirea, legea învăţământului etc., dar circumstanţele politice internaţionale, precum Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic, Primul Război Mondial, au aşezat regalitatea, încet şi sigur, pe un piedestal pe care-i era locul.Dintre regii României ce s-au aşezat pe tron, cel mai român a fost regele Ferdinand I. Circumstanţele politice, dar şi afilierea sa la simpatiile românilor – prin unificările teritoriale din anul 1918, prin împroprietăriri, prin încurajarea capitalului autohton, prin promovarea învăţământului românesc – l-au apropiat foarte mult de Sufletul Neamului Românesc, fiind unul din cei mai iubiţi regi ai României. Aici avem în vedere şi spiritul vivace şi altruist al Reginei Maria, care a pătruns adânc în conştiinţa şi sufletul românului de rând, prin faptele sale caritabile, mai ales în timpul războiului. La polul opus s-a aflat regele Carol al II-lea, care s-a dovedit a fi un oportunist al momentului, un persecutor al tuturor celor care-i demascau bâlbâielile şi greşelile politice şi sentimentale…Pe ansamblu, dacă e să punem în balanţă activitatea regală în folosul şi destinul neamului românesc, singurul care şi-a meritat titlul de rege al românilor a fost regele Ferdinand I. Argumentând, vom vedea la ceilalţi suverani ai României o serie de greşeli sau intenţii care au vlăguit economia românească prin concesionarea străinilor a segmentelor strategice ale infrastructurii şi resursele subsolice şi solice, pe interese de clasă sau de grup, în detrimentul capitalului autohton, politică susţinută ulterior cu aplomb de regele Carol al II-lea şi continuată parţial de fiul acestuia, Mihai I. Aşadar, cu toate că românul are în firea sa, intrinsec, iertarea, nu-i uită totuşi pe cei care au realizat aranjamente politice şi economice, care i-au vlăguit bruma de capital faţă de susţinerea unor interese ce au secătuit şi secătuiesc resursele solice şi subsolice pe care Bunul Dumnezeu i le-a dat spre administrare, motiv pentru care îşi menţine, şi astăzi, această uşoară amnezie faţă de regalitate şi rege. Dar, cu toate acestea, să nu trecem cu vederea că în timpul regelui Ferdinand I, România a cunoscut un apogeu economic, cultural, politic şi spiritual, a adus la Patria Mamă milioane de români, a îndeplinit circumstanţial un deziderat ce-l mai făuriseră, pentru scurt timp, doar Mihai Viteazul, deziderat care a amprentat profund conştiinţa românilor, i-a determinat să mai spere şi astăzi la unificarea teritorială a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la România Mare.
Comments are closed