Radu-Vicenţiu Grădinaru – declaraţie politică: “România, ţara care nu-şi iubeşte copiii!”

“România, ţara care nu-şi iubeşte copiii!”.

România nu-şi iubeşte copiii săraci, bătuţi, flămânzi sau violaţi într-o societate care “se face că plouă”.

Într-un secol al vitezei si al civilizaţiei, la Botoşani există oameni care trăiesc suspendaţi în timp.

Tot mai mulţi copii din mediul rural renunţă la şcoală din cauza sărăciei. Nu au bani de rechizite, de navetă, de nimic. În plus, sunt puşi la muncă în gospodărie, în familiile prea numeroase.

Ştiţi care este cea mai mare frică a oricărui copil? Să fie despărţit de părinţi.

Părinţii sunt ca Dumnezeu – vrei să ştii că sunt acolo, undeva, vrei să aibă o părere bună despre tine, dar îi suni doar când ai nevoie de ceva de la ei.

Daţi-mi voie să citesc un fragment din scrisoarea unui copil!

“Bunului meu Dumnezeu.

Doamne, îţi mulţumesc pentru cele două pături primite! Datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraş; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit porunca de la Tine să îmi aducă această foaie.

Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeu!”.

Sărăcia în copilărie poate avea urmări pe toată viaţa, fiind mai puţin probabil ca cei mai săraci copii să aibă acces la asistenţă medicală, să-şi finalizeze studiile şi mult mai probabil ca ei să sufere din cauza unei alimentaţii proaste.

Dacă l-ar întâlni pe Moş Crăciun, copilaşii nici nu ar şti ce să îi ceară mai întâi, pentru că totul le lipseşte. Nu îndrăznesc să-şi dorească jucării, conştienţi că au nevoie de mâncare şi hăinuţe călduroase.

Noi, românii, ne-am obişnuit să avem multă mâncare pe masă de Crăciun. De multe ori chiar se întâmplă să ne fie rău, căci mâncăm prea mult, ca să nu supărăm gazda care a gătit două zile şi a investit atâta energie şi timp în mâncare.

Ce facem, oameni buni?

Copiii se culcă deseori flămânzi, n-au prea multe, de fapt, împart prea puţine. Cei mici se încalţă cu ce rămâne de la cei mari, doar că peste fiecare pereche de încălţăminte se adună timp şi reparaţii. Aşa că, cei mici sunt mai degrabă desculţi. Nu au case, nu au haine, nu au cărţi, nu au caiete, nu au pixuri, nu au nimic. Despre creioane colorate nici nu poate fi vorba. Şcoala nu le dă nici ea, dintr-un motiv cât se poate de simplu – nu are.

Aceasta e România, acesta este sistemul!