Nagy Vasile – declarație politică – Țebea 12.09.2021

Stimate domnule preşedinte,

Stimaţi colegi, declaraţia mea politică se numeşte “Țebea 12.09.2021” și vizează un subiect extrem de important.

Dragi colegi deputați –

În cimitirul bisericii din Ţebea, un sat învecinat municipiului Brad, din Hunedoara, se află mormântul „Crăişorului munţilor” un loc de pelerinaj la serbările naţionale organizate în fiecare toamnă.

Alături de locul de veci al lui Avram Iancu, mai multe monumente au fost ridicate de-a lungul timpului în cinstea ostaşilor români care au luptat în Războiul de Independenţă al României, în Primul şi Al Doilea Război Mondial.

Privirile oaspeţilor „Panteonului moţilor”, aşa cum este numit cimitirul din Ţebea, sunt atrase de silueta neobişnuită a unui trunchi de stejar, la umbra căruia, în urmă cu 149 de ani a fost înmormântat Avram Iancu.

Gorunul lui Horea, vechi de peste patru secole, a fost cimentificat în încercarea autorităţilor de a-l menţine. Ramurile sale s-au prăbuşit de-a lungul timpului, iar cea mai mare parte din arbore s-a uscat. Pot fi văzute, ieşind dintr-o scorbură a sa şi câteva vlăstare mici, înfrunzite, semn că bătrânul gorun nu s-a uscat pentru totdeauna. Stejarul din cimitirul de la Ţebea a intrat în istorie în toamna târzie a anului 1784.

Se spune că a fost locul de întâlnire al capilor răscoalei condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, împotriva nobilimii maghiare. Aici liderii răsculaţilor au plănuit revoltele sângeroase ale moţilor, care s-au răspândit cu repeziciune în satele din Ţara Zărandului şi din ţinuturile Devei şi Hunedoarei. Răscoala a ocolit Ţebea, satul liniştit, cu oameni ospitalieri, de pe valea Crişului Alb. Nici în timpul revoluţiei din Transilvania anilor 1848 – 1849, nu au fost ucideri în Ţebea, informau „Ziarul Duminical” în 1858, şi revista ungară „Patria şi străinătatea”, din 1867, în relatări despre Ţebea și despre gorunul lui Horea.

La începutul secolului XX, istoricul Nicolae Iorga a vizitat ţinutul Apusenilor şi a oferit o descriere amplă despre gorunul din Ţebea, în volumul „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara ungurească” (1906).

Ţebea avea din vechi timpuri o biserică de lemn şi în cimitirul acesteia creştea un mare stejar vestit în împrejurimi pentru bogăţia ramurilor sale. În umbra lui, zice povestea, s-ar fi strâns răsculaţii din 1784 şi ar fi făcut jurământul lor de credinţă şi frăţie în luptă, în graiul lor aspru care păstrează încă neatinsă limba celor mai vechi timpuri.

Câteva decenii mai târziu, lângă stejarul secular avea să fie înmormântat Avram Iancu, după ce ultimele săptămâni de viaţă zăcuse în spitalul din Baia de Criş, învecinat satului Ţebea. Avram Iancu a murit în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, la doar 48 de ani, iar istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă era bolnav şi prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea.

De peste un secol, gorunul a început să se usuce. Pentru a fi protejat, în anul 1924, a fost legat cu cercuri de oţel şi cimentat în interior, iar trunchiul a fost retezat de la înălţimea de circa nouă metri,  de unde s-a dezvoltat o creangă laterală.

În 1947, Gorunul lui Horea a intrat într-o nouă etapă de „restaurare”. Trunchiul său a fost îmbrăcat în ciment, pe care a fost imprimat modelul scoarţei. Trei decenii mai târziu, autorităţile au amplasat un stâlp de beton pentru a susţine ultima creangă a gorunului. În vara anului 2005, o vijelie puternică a dus la ruperea ei. Stâlpul care o susţinea a fost îndepărtat. Din ramura ruptă a fost cioplită o cruce pe care localnicii au aşezat-o lângă bătrânul stejar.

Avram Iancu s-a născut în Ţara Moţilor, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, judeţul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomeneşte din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox şi ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice probabil înainte de anul 1812.

Gheorghe Iancu a avut şapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram şi Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.

Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată şi nu a avut urmaşi direcţi. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinereţe, în timpul revoluţiei paşoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puţin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculaţii, făcute de diverşi autori din varii motive.

Despre copilăria lui Avram Iancu s-au păstrat foarte puţine informaţii. A îndrăgit de mic muzica şi cântatul şi ştia să cânte frumos din gură, din frunză, tulnic, fluier, violină şi flaut.

În anul 1837 este dat de părinţi la gimnaziul din Zlatna. Gimnaziul din Zlatna era şcoală maghiară, dar neexistând şcoli româneşti, Avram Iancu trebuie să o urmeze pe aceasta, ca fiind singura existentă în zonă. Profesorii de aici sunt cu toţii preoţi romano-catolici, limba de predare e cea latină, iar Iancu se va trezi cu religia sa ortodoxă modificată în matricolă ca fiind greco-catolică. În anii următori va fi din nou trecut în scripte cu religie ortodoxă.

Avram Iancu trece cu succes examenele gimnaziului. Pe timpul studiilor la şcoala din Zlatna, Avram Iancu va da dovadă de sârguinţă excepţională (praestans), iar la toate cele patru materii predate va obţine nota cea mai mare (eminens).

Timp de patru ani Avram se va menţine printre primii elevi ai şcolii, cu excepţia anul trei, când va arăta un uşor regres, recuperat cu succes în anul următor. Profesorii săi îi apreciază râvna, dar şi calităţile intelectuale. Pe timpul şederii la Zlatna, tânărul Iancu a locuit la un oarecare funcţionar la oficiul minier, pe nume Wilhelm. Ca profesori i-a avut pe Iozephus Stanken (anul şcolar 1837-1838), Gregorius Iakabus (1838-1839) şi Ludovicus Kovács (1839-1840 şi 1840-1841).

După terminarea liceului, Avram va absolvi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.

În cursul anului 1872 starea sănătăţii lui Iancu se va agrava din ce în ce mai mult.

Spre sfârşitul lunii august, Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea a plecat înapoi spre Baia de Criş, unde va muri în scurt timp.

Avram Iancu se va alătura strămoşilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zărand. A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.

Va fi înmormântat la Ţebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. La ceremonial au participat, printre alţii, şi foştii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră timpului şi persecuţiilor autorităţilor austriece: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint. O coloană uriaşă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criş la Ţebea, întinzându-se pe câţiva kilometri. Treizeci şi şase de preoţi au slujit la slujba de înmormântare a lui Iancu.

A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi.

Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donate de preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu.

Placa din marmură albă de pe mormântul lui Avram Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931. Cei care au pus această placă sunt renumiţii istorici Gheorghe I. Brătianu şi Constantin C. Giurescu. Ea a fost sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino şi poartă inscripţia: “Craiului Munţilor. Naţiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”.

Avram Iancu se odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorinţă, exprimată în testamentul său, din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câştige drepturile naţiunii române.

Supranumit de români “Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu a deschis calea spre deşteptarea naţională, faptele sale înscriindu-se în conştiinţa poporului român, pregătind calea spre Marea Unire ce va avea loc în anul 1918.