Deputatul AUR Dumitrina Mitrea transmite un mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătăţii, în care scoate în evidenţă o serie de disfuncţionalităţi în spitalele din România.
„În fiecare an, Ziua Mondială a Sănătăţii ne cere să reflectăm la sănătate ca drept fundamental, nu ca privilegiu. Pentru România, însă, această zi funcţionează adesea ca un bilanţ amar: un stat care vorbeşte despre reformă, dar nu reuşeşte să construiască, să repare şi să protejeze sistemul sanitar la nivelul pe care îl pretinde retorica.
1) Fonduri europene pierdute: spitale noi, pe hârtie; reabilitare, în întârziere.
Vorbind despre România, nu poţi ocoli una dintre cele mai sensibile teme: incapacitatea de a atrage fonduri europene pentru construirea de spitale noi sau reabilitarea celor vechi. Într-o ţară unde infrastructura medicală îmbătrâneşte, iar spaţiile de îngrijire devin tot mai improprii, lipsa investiţiilor nu e o problemă contabilă. E o problemă de vieţi.
Spitalele nu sunt doar clădiri. Sunt:
– circuite infecţioase care trebuie proiectate corect,
– spaţii care trebuie modernizate pentru igienă şi siguranţă,
– echipamente care trebuie întreţinute,
– condiţii care trebuie să reducă riscul de complicaţii.
Când investiţiile lipsesc, consecinţele se văd în fiecare zi, în fiecare secţie aglomerată, în fiecare procedură făcută „pe repede înainte”.
2) Bolile nosocomiale: când „tratamentul” devine risc de moarte.
În România, bolile nosocomiale continuă să ucidă. Iar asta e una dintre cele mai grele şi mai inacceptabile realităţi: oameni sănătoşi (sau aparent sănătoşi) ajung în spital pentru o problemă banală, o răceală, o infecţie minoră, şi pleacă mult mai rău decât au venit.
Aceasta nu este fatalitate. Este eşec sistemic:
– control insuficient al infecţiilor,
– resurse limitate pentru dezinfectare şi sterilizare,
– spaţii care nu respectă standarde moderne,
– personal suprasolicitat,
– cultură instituţională care tolerează rutina, în loc să construiască siguranţă.
Infecţiile nosocomiale nu ar trebui să fie „un subiect despre care se discută”. Ele ar trebui să fie un subiect închis, prin politici publice reale şi măsurabile.
3) Pandemia: vaccinuri pentru câţi oameni trebuiau, sau pentru câte ţări?
În pandemie, România a comandat vaccinuri anti-COVID „cât să vaccineze 7 state”. Această frazare (oricum ar fi fost justificată intern) spune, în esenţă, o poveste care deranjează: că deciziile au fost luate cu o detaşare care nu se potriveşte cu gravitatea şi cu logica sănătăţii publice.
O societate poate trece prin confuzie, prin incertitudine, prin dificultăţi logistice. Dar are dreptul să ceară: transparenţă, justificare, eficienţă în utilizarea banilor publici, responsabilitate pentru alegerea cantităţilor.
Pentru că sănătatea publică nu e teren pentru calcule opace. Când comanzi „mai mult decât e nevoie”, plăteşti de două ori: economic şi, uneori, încrederea.
4) Doctorii nu mai sunt eroi: când sistemul te consumă, eroismul devine o reacţie la un sistem care nu funcţionează.
O altă idee care trebuie spusă direct: doctorii nu mai sunt percepuţi ca eroi care salvează vieţi, ci ca oameni împinşi să funcţioneze într-un sistem care îi blochează.
Erou e cine are: resurse, timp, infrastructură, siguranţă, decizie coerentă, sprijin real.
Când însă doctorul stă într-o instalaţie degradată, cu echipamente insuficiente, cu infecţii care se pot transmite din cauza mediului şi cu presiune constantă, eroismul nu mai este un merit individual. Devine o reacţie la un sistem care nu şi-a făcut temele.
Și atunci se întâmplă ceva periculos: oamenii se închid, obosesc, pleacă. Iar România rămâne cu aceeaşi problemă, dar fără continuitate.
Ziua Mondială a Sănătăţii nu e despre sloganuri. Ziua Mondială a Sănătăţii ar trebui să fie un moment de angajament pentru schimbare. Pentru România, mesajul ar trebui să fie simplu şi dur:
– dacă nu poţi atrage bani europeni pentru spitale, nu poţi cere încredere că sistemul e „în reformă”;
– dacă bolile nosocomiale încă ucid, nu poţi vorbi doar despre „cazuri”;
– dacă în pandemie s-au luat decizii care par disproporţionate, trebuie explicat public şi trebuie trasă o linie între urgenţă şi exces;
– dacă doctorii sunt reduşi la supravieţuire profesională, atunci problema nu este „lipsa lor de dedicare”, ci lipsa unui sistem care să-i susţină.
Sănătatea nu se măsoară în declaraţii. Se măsoară în clădiri sigure, în proceduri care funcţionează, în infecţii controlate, în decizii transparente şi în faptul că oamenii pleacă din spital cu şanse reale să trăiască”, a declarat deputatul AUR, Dumitrina Mitrea.
Comments are closed