„Cele expuse în această dizertație sunt despre terorism, dar nu în forma la care vă așteptați. Va fi despre terorismul legislativ, judiciar și contractual, utilizat ca armă politică sau comercială, ca metodă brutală de deformare a comportamentului și de modelare a opiniilor, în vederea obligării la achiziții care, în mod natural, nu ar fi făcute niciodată de omul normal. Mă refer la achiziții comerciale, politice, ideologice sau chiar religioase, adică, mai degrabă la achiziții de idei decât la achiziții de produse sau servicii.
Terorismul este modul cel mai brutal, dar și cel mai eficient, de a planta idei – victima ajunge să creadă sincer că ideea îi aparține, că îl iubește pe Fratele cel Mare.
Terorismul, inclusiv terorismul legislativ, judiciar sau contractual înseamă o importantă sculă cu care se exercită și se consolidează controlul, pentru supunere și captivitate fericite. Ca în Sindromul Stockholm (victima se îndrăgostește de răpitor), prin terorism legislativ și judiciar, statele și uniunile pot fi conduse pe termene indefinite, prin obsesii, de psihopați, cu sau fără ajutorul prostocraților…
Înainte de a începe dizertația propriu-zisă, vă invit să reflectați la această zicere atribuită lui Shakespeare:
”Love me or hate me, both are in my favour…
If you love me, I’ll always be in your heart.
If you hate me, I’ll always be in your mind”.
(fie că mă iubești sau mă urăști, tot eu sunt cel câștigat căci, dacă mă iubești, voi fi mereu în inima ta, iar dacă mă urăști, voi fi mereu în mintea ta)
Un autor de romane dark fantasy ar putea continua: dacă mă urăști, te voi bântui chiar și după ce nu voi mai fi pe lumea asta …
Ce este și cum acționează terorismul, din punct de vedere mental și social
Terorismul este o acțiune violentă, șocantă, menită a stârni panica, frica și tulburarea. Faptele și evenimentele teroriste concentrează sau distrag atenția, obligând omul normal la ignorarea realității și a activității lui obișnuite. Terorizatul intră, astfel, sub controlul teroristului – nu mai acționează liber și nici în totalitate conștient; este forțat să aleagă să își salveze viața sau integritatea fizică, sieși ori celorlalți oameni aflați sub imperiul teroristului, în detrimentul opțiunilor raționale sau emoționale libere .
Teroristul pătrunde violent în intimitatea gândurilor, populează coșmarurile, alimentează teama și angoasele și, de aceea, determină supunerea.
Deseori, ca în sindromul Stockholm, teroristul determină, într-un mod pernicios și patologic, simpatie cu ideile și acțiunile lui aberante. Victima, care nu mai percepe faptul în sine al deformării propriului comportamentul și nici realitatea remodelării sale după finalitățile teroristului, ajunge să îl iubească pe răpitor.
Un alt produs al terorismului este ura, cea care aduce falii în societate și răzbunare.
Supunerea, simpatia victimei cu abuzatorul, precum și ura sunt exact efectele pe care le urmărește teroristul. Persoana lui va bântui perpetuu mintea și inima terorizaților.
La fel și stafia lui …
Dar nu e nimic din ceea ce un om conștient și în deplină libertate de alegere și opinie ar putea decide să facă.
În plan juridic, cel mai grav este faptul că terorismul obligă omul să-și ignore drepturile și libertățile .
Ostaticii și cei terorizați nu sunt sclavi. Ei au o mică libertate de a se mișca, dar numai în spațiul, timpul și condițiile dictate de terorist .
În plan sociologic și politic, terorismul este un bun pretext de a inventa salvatori. Întrucât dușmanul (teroristul) trebuie combătut, trebuie să existe un salvator, care va pretinde competențe neobișnuite, exorbitante, precum și înghețarea sau chiar neutralizarea unor drepturi și libertăți, pe care, ulterior, le va oferi cu pipeta doar celor care întrunesc „condițiile” – supunerea, semnalizarea virturții, ura față de opozanți. La adăpostul planului de luptă contra dușmanului (teoristul) se pot săvârși în liniște toate crimele, inclusiv genocidul, precum și toate erorile, toate furturile, toate deturnările de fonduri. Salvatorul devine sistemul, iar a-l critica pe salvator înseamnă a ataca sistemul, țărișoara, statutul occidental al națiunii.
Terorism legislativ
O putere politică deranjată de procedurile democratice parlamentare și de necesitatea constituțională de a lua decizii în mod transparent și cât mai aproape de nevoile cetățenilor se va folosi de orice criză sau pretext pentru a ocoli parlamentul și, mai ales, voința și așteptările populare.
Va utiliza sute sau chiar mii de ordonanțe de urgență, demersuri pentru care cuvântul „urgență” este doar meta – limbaj.
Va utiliza procedura asumării răspunderii guvernului în parlament – dacă guvernul nu e atacat în trei zile cu moțiune de cenzură, purcoiul de legi e considerat adoptat, fără urmă de dezbatere. Dacă moțiunea de cenzură e respinsă, vagonul de legi trece de parlament ca prin brânză. Chiar ajunse la CCR, pachetele și pachețele de legi trec și pe-acolo ca prin fromage, că oricum CCR e șvaițer în domeniul ăsta.
Între timp, lumea începe să aibă cea mai scăzută încredere în … parlament.
Mai grav chiar, lumea începe să nu mai aibă încredere în democrație – ce rost mai are un parlament cu 460 de membri, dacă nu servește, practic, la nimic?
Ce rost mai au alegerile dacă pot fi anulate peste noapte, pe bază de rapoarte ale serviciilor secrete?
Este ridicol, dar de infinite ori, în practică, s-a întâmplat ca multe dintre minunatele legi adoptate prin acest hold – up legislativ să fie corectate la distanțe de 2-3 săptămâni. La fel și ordonanțele de urgență …
Iar nenorocirea este că aceste legi afectează direct și profund drepturile și libertățile cetățenești, viitorul, supraviețuirea omului chiar… Ce să mai vorbim de educație, sănătate, justiție …
Mai e de spus și că majoritatea legilor importante, care afectează mase mari de oameni, sunt scrise de experți angajați de instituții internaționale. Suntem, de mult, o republică a experților…
După caz, legile sunt scrise de organizații quasi – non – guvernamentale (quango), care folosesc bani publici pentru a modela comportamentul social, prin legi și precedente judiciare, în favorea marilor actori ai economiei și, mai ales, în favoarea celor 3 mari puteri imperialiste globale: USA, Rusia, China.
Am văzut asta, cu toți, la momentul scrierii și adoptării prin asumarea răspunderii guvernului în parlament a codurilor esențiale ale legislației și justiției din România (2009).
De asemenea, în timp ce se opun cu cea mai mare îndârjire și, uneori, cu violență, legilor favorabile omului de rând, organizații profesionale, asociații patronale sau entități de lobby scriu legi în favoarea membrilor lor, care trec ca prin cheese prin parlament, mai ales că parlamentul are membri käse care provin din sau încă sunt membri în aceste organizații.
Legea dării în plată, redactată de subsemnatul, a fost cea mai controversată lege din istoria de 35 de ani a „democrației” românești, dată fiind opoziția acestor organizații, care și-au asociat ambasade, Comisia Europeană, instituții financiare internaționale, influenceri, publicații, televiziuni etc. Analizați sumar Legea rezoluției bancare : este o lege care permite sistemului bancar să preia banii deponentului, fără acordul deponentului, pentru a-i folosi la evitarea falimentului băncii, deponentului revenindu-i acțiuni la banca pre-falimentară, adică praful de pe tobă; este nimic altceva decât o lege a dării în plată, dar pe invers … Legea rezoluției bancare a fost depusă într-o lună, a fost votată în luna următoare și a fost promulgată imediat. În schimb, Legea dării în plată a stat prin parlament vreo 16 luni, a fost refuzată o dată de la promulgare și a fost atacată cu mii de excepții de neconstituționalitate. Culmea ironiei, legea rezoluției a fost promulgată în decembrie 2015, în timp ce legea dării în plată a mai așteptat un an …
Lawfare
Cei ce se află la putere și țin să rămână la putere cu orice preț, inclusiv cu prețul distrugerii democrației și a viitorului, utilizează legislația ca armă politică.
Legea nu se mai emite și execută în interesul și pentru bunăstarea și pacea omului de rând, ci ca parte a planului ostil de a neutraliza ori izola un grup – social, politic, etnic, religios.
În prima parte a anului 2025, statul român a emis ordonanțe de urgență și hotărâri de guvern care au coborât la nivelul de infracțiune sau contravenție opoziția politică și critica la adresa sistemului (ostil omului de rând, de altfel), precum și propaganda politică pentru schimbarea guvernării. Întregi campanii, pagini de socializare și rețele de propagandă politică a opoziției au fost interzise, “date jos” de pe net, sancționate. Candidații și propaganda politică a puterii (și serviciilor secrete) au zburdat, în ciuda minciunilor evidente, a promisiunilor și a informațiilor false și chiar a discursului rasist și instigator la ură. Nu uitați că actualul președinte a promis în scris că nu va majora tva, iar unii propagandiști îl pictau pe opozant drept țigan, utilizând poze cu niște păsări care, de regulă, se numesc ciori.
În schimb, un finanțator al unui candidat „suveranist” a fost băgat în arest pentru simplul fapt că a susținut influenceri, pentru propagandă politică.
Apropo, politica, mai ales în campanii electorale, presupune propagandă, marketing, comerț cu emoțiile electoratului. Știu asta mai ales specialiștii în inginerie socială din serviciile secrete, cei care manipulează ilegal comportamentul electoral.
Din iulie 2025, Codul audiovizualului s-a modificat pentru a extinde cenzura exercitată de CNA asupra internetului.
Cel mai grav dintre toate, lucrul care ne-a făcut anti-modelul lumii democratice: au fost anulate alegerile din 2024, iar un candidat a fost scos din cursa electorală a anului 2025.
Cum? Prin interpretarea Constituției, dar fără lege.
Știind că deciziile CCR, cu foarte puține excepții, sunt obligatorii ca și legea, iar cale de atac nu există, judecătorii CCR au dat peste cap un întreg sistem democratic, anulând 9,5 milioane de voturi și aruncând pe fereastră cca 300 de milioane de euro (costul alegerilor din noiembrie 2024), doar pentru a nu permite penetrarea sistemului de către cineva care a câștigat la votul popular.
Apropo de fărădelege…
După ani de zile de procese, 5 curți de apel din țară au anulat toate cele 23 de hotărâri privind starea de alertă. Asta nu a împiedicat cu nimic tăvălugul politicilor sanitare din pandemie. Stilul lawfare a fost definit prin celebra expresie a „comandatului acțiunii”, Raed Arafat : „nu mă opresc din cauza Constituției”…
La ordinea zilei, de altfel, încă se află așa-numitul “cordon sanitar”, o incredibilă măsură anti-democratică, bazată pe un acord informal, nelegal, al partidelor aflate la putere (populari, socialiști, progresiști), aceea de a ține la distanță partidele de opoziție, pe motiv că au criticat măsurile de politică sanitară și climatică. Practic, prin încălcarea oricăror reguli constituționale, vocea unei treimi din votanții din 2019 și 2024 a fost redusă la tăcere, sub imperiul salvatorilor.
Dușmanii sunt diferiți, doar “salvatorii” sunt neschimbați.
Împrumuturi odioase și terorism contractual
Statele dictatoriale sau nedemocratice care se împrumută pentru a rezolva probleme ale guvernului și/sau ale șefului statului, iar nu pentru a rezolva probleme naționale, sunt creații ale fenomenului de creditare iresponsabilă (iresponsable lending).
Câta vreme vor exista creditori dispuși să susțină dictatori și războaie, vor exista dictatori și războaie.
Împrumuturile cu care se cumpără arme pentru a finanța represiunea, războaiele civile, bunăstarea regilor și tetrarhilor (=un sfert dintr-un rege, în accepțiunea biblică) deghizați în președinți de state nedemocratice sunt creanțe odioase care, pentru că sunt ilegale, nu ar trebui plătite deloc, căci sunt nule pentru cauză ilicită. Oricum, nu ar trebui plătite de țară/popor, ci de cei care și-au cumpărat continuitatea ca guvern sau ca șef de stat.
În America de Sud, acești “politicieni” sunt denumiți compradores. Datoriile create sau susținute de ei sunt considerate odioase.
Statele off shore, care ajută prin sistemul și legislația lor bancară la spălarea de bani sunt, de asemenea, creații ale aceluiași fenomen de creditare iresponsabilă.
Când acest sistem al datoriilor odioase pică, este salvat cu bani publici (bail-out) sau cu banii deponenților (bail-in), în loc ca cei responsabili, iar nu poporul, să fie obligați să plătească.
Cei responsabili sunt imuni și, deci, încurajați să se împrumute odios din nou, la nesfârșit.
La fel, creditul de retail dus la extreme, care a determinat apariția debitorului perpetuu, un fel de sclav fericit al lumii post-moderne, este un rezultat al creditării iresponsabile.
În anii de după 2000 A. D., totul se întâmplă pentru a permite financiarilor lumii să ruleze cât mai multe volume de bani, bani-datorie și pseudo-bani, cu care să ne controleze.
Libertatea de a se îndatora este un vis cu care masele sunt manipulate pentru a fi mai ușor controlate.
Un jurnalist american a arătat cândva, înaintea erei noaste, prin 2014, că un mic grup de indivizi super-bogați de pe Wall Street au ajuns să fie nu numai persoane – instituții prea mari pentru a fi lăsați să eșueze, ci și persoane – instituții care sunt de neatins, întrucât sunt prea mari pentru a fi trimiși în închisoare . În timp ce oamenii obișnuiți, dar nu atât de importanți pentru sistem, sunt trimiși la închisoare pentru amenzi de circulație de 100 de dolari, acești intangibili sunt iertați pentru fraude, spălare de bani și finanțări ale terorismului de miliarde de dolari, sau sunt lăsați liberi, în schimbul plății unor amenzi colosale, pe care sunt de acord să le achite, alături de ei, băncile, instituțiile ipotecare, societățile de asigurări, adică exact acele instituții care au fost salvate de stat prin proceduri de bail-out, cu banii contribuabililor, pe motiv că sunt prea importante pentru a dispărea. Iritant este să constatați cine suportă, în final, aceste amenzi penale. Oare banca, oare managerii săi? Nu, nicidecum. Cei care suportă aceste amenzi sunt clienții, prin comisioane și dobânzi variabile, plus reduceri de dobânzi la depozite, statul și cetățenii, prin bail-out, deponenții, prin bail-in – oricine altcineva. Practic, întregul popor, prin socializarea pierderilor. Cu excepția celor vinovați.
Poporul este salvatorul ne-benevol al persoanelor juridice – infractoare (bănci, societăți de asigurări și instituții finanțatoare din umbră, care sunt nu doar prea mari pentru a eșua, ci și intangibile).
Politicienii și sistemul judiciar american sunt plătiți prin donații electorale pentru a face legile de o asemenea manieră încât acești over-lorzi ai sistemului să nu piardă, să nu plătească, să nu fie pedepsiți.
Iar sistemul este importat cu succes și la noi, în Europa.
Din ce in ce mai mult, statele europene se transforma, dupa o formula ce ii apartine lui Denis Mazeaud, in „republici ale expertilor”, unde legile nu se mai dezbat cu destinatarii lor, ci sunt trecute rapid prin Parlament, prin asumarea răspunderii guvernului, fiind elaborate dupa Guide Lines – uri „puse la dispozitie” de marile corporatii financiare multinationale si cu costuri acoperite din fonduri financiare generos acordate grupurilor de experți de catre aceste institutii/corporatii (nota bene – experții fiind selectați din listele scurte puse la dispozitie, și ele, de aceeași finanțatori și furnizori de linii de ghidare …).
În anul 1972, Philippe Malaurie a introdus în limbajul juridic termenul de terorism contractual. Comentând o hotărâre a Curții de Casație franceze din 1972, Malaurie a spus: un text care permite terorismul contractual trebuie reformat de urgență . Speța comentată se referea la unul dintre textele din Codul civil francez, respectiv, art. 1152, în redactarea anterioară anului 1975, text aproape identic celui din Codul nostru civil din 1864. În redactarea sa inițiala, textul art. 1152 din Codul civil francez impunea aplicarea clauzei penale indiferent de mărimea prejudiciului produs de întârzierea la plata și indiferent de criza contractului ori de ruina debitorului. Clauza penală era considerată, pe atunci, imutabilă și intangibilă.
Ulterior, formula lui Malaurie a fost preluată și de Denis Mazeaud , precum și de Bertrand Fages.
Când vorbim de teroriști contractuali, îi numim pe cei pe care Boris Stark îi eticheta drept „puternicii economiei”, pe cei care în anii de după falimentul Lehman Brothers din 2008 erau calificați prea mari pentru a fi lăsați să eșueze (too big to let fail) și pe cei pe care jurnaliștii americani îi denumesc acum too-big-to-go-to-jail, de intangibilii care ne fac, în mod insidios, să plătim noi pentru greșelile și crimele lor”, a declarat Gheorghe Piperea, europarlamentar AUR.
Comments are closed