De către: Domnul Senator Andrei Emil Dîrlău
Circumscripția electorală: 01 Alba
Grupul parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor
Titlul declarației politice: Comemorarea poetului, medicului și martirului Vasile Voiculescu
Domnule Președinte al Senatului,
Doamnelor și domnilor senatori,
Pe 26 aprilie 2025 se împlinesc 62 ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre cei mai mari poeți ai neamului românesc, Vasile Voiculescu – un geniu al literaturii, un mistic creștin profund, un „doctor fără de arginți” și, nu în ultimul rând, un mucenic al credinței, care a îndurat chinurile închisorilor comuniste pentru crezul său neclintit.
Ca senator al României, aduc de la această tribună un omagiu memoriei sale, reamintind contribuția sa uriașă la cultura națională. Moștenirea sa spirituală ne cheamă să păstrăm vie flacăra credinței, demnității și iubirii de neam.
Un om al credinței și sacrificiului
Născut în 1884, Vasile Voiculescu a urmat liceul Gheorghe Lazăr, apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București și Facultatea de Medicină. Ca medic a fost un adevărat „doctor fără de arginți”, îngrijind cu devotament săracii din satele Gorjului, Dâmboviței și Ilfovului și soldații răniți în Primul Război Mondial. În 1918, ca medic al Domeniilor Coroanei, l-a tratat pe regele Carol al II-lea.
Dar n-a fost doar medic al trupurilor, ci și al sufletelor. Atras de psihopatologie și psihofizică, i-a studiat pe savanții Wilhelm Wundt, Pierre Janet, William James. Pasiunea pentru literatură l-a purtat pe drumul poeziei și prozei, publicând în revista Gândirea. Sub îndrumarea lui Macedonski, Voiculescu și-a găsit vocea proprie marcată de misticism și profundă iubire pentru Hristos.
Viața i-a fost curmată de persecuțiile comuniste. În 1958, la 74 ani, Vasile Voiculescu e arestat pentru că frecventa grupul isihast Rugul Aprins la Mănăstirea Antim, cerc de intelectuali creștini ce promovau rugăciunea inimii și rezistența spirituală contra ateismului comunist. E închis la Jilava și Aiud, unde îndură un regim de privațiuni și exterminare între 1958-1962. Suferea de cancer; boala-i e agravată de condițiile inumane de detenție. Moare pe 26 aprilie 1963. Nici un moment nu și-a trădat crezul creștin. În ciuda torturilor rămâne un stâlp al credinței, mucenic al neamului românesc, care a ales să sufere pentru Hristos mai curând decât să se plece în fața regimului ateu.
Opera literară: poet mistic de geniu
Vasile Voiculescu e unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române, creator ce a împletit geniul literar cu profunda spiritualitate creștină. Opera sa poetică explorează teme ca Nașterea lui Hristos, călătoria Magilor, Răstignirea, relația omului cu Dumnezeu. Interzis ca „obscurantist”, Voiculescu devine, paradoxal, un mare scriitor abia după instaurarea comunismului stalinist.
Volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară e o meditație profundă asupra iubirii, morții și eternității. Sonetele sunt o conversație imaginară cu Shakespeare și mărturisirea propriei credințe.
Altă operă remarcabilă e volumul Călătorie spre locul inimii, colecție de poeme religioase pătrunse de sensibilitate mistică, expresie a isihasmului literar, ce invită la introspecție spirituală. Voiculescu explorează „locul inimii” – spațiu interior unde omul Îl întâlnește pe Hristos în rugăciune și smerenie.
Din perspectiva teologică, opera lui Voiculescu este o meditație asupra relației om-Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae, apropiat cercului „Rugul Aprins”, vede în poezia lui o expresie a „teologiei apofatice” – cale de cunoaștere a lui Dumnezeu prin negație, tăcere și contemplarea misterului. În poeme Voiculescu nu vorbește despre Dumnezeu în termeni dogmatici, ci Îl caută în adâncul sufletului, în „locul inimii” unde omul se întâlnește cu El. Această abordare face din Voiculescu nu doar un poet, ci și un mistic autentic ce a trăit credința în cele mai întunecate momente ale vieții.
Opera sa, încă insuficient comentată și înțeleasă, rămâne o provocare pentru exegeți și teologi.
Poezia misticismului și jertfei
În volumul Pârgă poetul descrie lupta lui Iisus în Grădina Ghetsimani, într-un mod ce-i reflectă propria luptă spirituală în închisoare:
„Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul… / Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. / Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.”
Versurile, de o intensitate cutremurătoare, prefigurează suferința din temniță, unde bolnav de cancer refuză să cedeze în fața „paharului” amar al trădării credinței.
Alt poem, La poarta paradisului, dezvăluie nostalgia pentru comuniunea cu Dumnezeu și dorul după „grădina” pierdută a inocenței și iubirii divine, dor ce l-a însoțit și în anii de temniță:
„Azi am trecut s-o văd, înstrăinată, / Grădina-n care-o vară ne-am iubit.
Opera lui Voiculescu a fost subiectul unor exegeze ample ce-i subliniază complexitatea ca poet mistic și martir. Creștinismul fervent face din Vasile Voiculescu un spirit larg-comprehensiv.Observație esențială: Voiculescu nu e un extremist politic, ci un om al credinței care a găsit în spiritualitatea creștină refugiu și cale de rezistență contra opresiunii comuniste. Credința sa nu e militantă în sens ideologic, ci contemplativă, isihastă, căutând unirea cu Hristos prin rugăciune și iubire.
Poetul e atras de misterele ortodoxiei, de experiența isihastă a rugăciunii inimii, pe care a transpus-o în poezie cu o sensibilitate unică. Această transpunere este evidentă în volumul „Călătorie spre locul inimii”, care reprezintă „o călătorie interioară, un drum al sufletului către esența sa divină”. Poemele din acest volum sunt impregnate de o dimensiune mistică, o liniște contemplativă, o tensiune spirituală reflectând lupta omului de a se ridica deasupra lumii materiale pentru a atinge comuniunea cu Dumnezeu.
Vocea unui mistic creștin
Pentru a ilustra profunzimea spirituală a operei lui Voiculescu, cităm din poemele sale ce reflectă geniul său poetic și credința neclintită. Aceste versuri pot fi o sursă de inspirație, dar și o mărturie a sfințeniei sale.
Din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, un poem care explorează iubirea divină și eternitatea:
„Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei / Cărbunele iubirii să schimb în diamant; / Dar strălucești de-acuma pe fruntea veșniciei, / Răscumpărat de-a pururi obștescului neant / Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată, / Ce arde dur și rece-n lăuntricul său joc: / De la crearea lumii, cu aștrii toți deodată, / Nu se mai stinge-n mine originarul foc.”
Aceste versuri sunt o meditație asupra puterii iubirii divine, care transformă și răscumpără omul, ridicându-l deasupra morții și neantului. Ele reflectă și propria experiență a lui Voiculescu în temniță, unde „focul originar” al credinței sale nu s-a stins în ciuda suferințelor.
Alt fragment din același ciclu surprinde durerea despărțirii de divin, temă ce rezonează cu anii săi de detenție:
„La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie… / M-ai părăsit… și toate se sting, reci scânteieri / Pentru rănitul vultur aripile-s poveri, / Zbătaia lor zadarnic adaos de-agonie.”
Aici Voiculescu descrie sentimentul de abandonare spirituală, dar și acceptarea suferinței ca o cale către mântuire – cum a făcut și în anii de temniță când, bolnav și torturat, a refuzat să renunțe la credința sa.
În poemul De Profundis poetul exprimă strigătul sufletului către Dumnezeu, rugăciune ce-i reflectă propria experiență de martiriu:
„Am căzut, fiindcă m-ai smuls Tu din Tine, / Pentru că m-ai zvârlit am căzut… / Așa strigă toată eternitatea din mine. / Umple-mă cu păcat, umple-mă cu rușine, / Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început, / Vina mea s-a iscat în lut.”
Poemul e o meditație despre căderea omului și dorința de a se întoarce la starea originară de sfințenie. E un strigăt ce ar fi putut răsuna și în celulele Aiudului, unde Voiculescu a rămas „sfânt” în credința sa în ciuda „păcatului” lumii care îl persecuta.
Alt poem, În Grădina Ghetsimani, surprinde lupta lui Iisus înainte de Răstignire, luptă ce-i oglindește propriile suferințe:
„Dar ce-i? S-a-ntunecat deodată cerul clar, / Se clatină pământul și luna e ca jar? / Și codrii toți vuiesc, cu trunchiuri sfărâmate, / S-aude peste sat un plânset, ca de moarte.”
Versurile par a prefigura nu doar Patimile lui Hristos, ci și patimile poetului în temniță unde cerul clar al credinței sale a fost umbrit de întunericul comunist, dar unde a rămas neclintit, purtându-și crucea cu demnitate.
Mucenic al neamului și, poate, Sfânt
Vasile Voiculescu rămâne în istoria României nu doar ca poet genial, ci și ca mucenic al neamului românesc, simbol al rezistenței prin credință, al iubirii de Hristos și demnității românești. Opera sa literară e un tezaur al culturii naționale ce continuă să inspire generații de cititori și să provoace exegeții prin profunzimea mistică. Arestat la 74 ani pentru apartenența la Rugul Aprins, grup de intelectuali creștini ce promovau rugăciunea inimii, Voiculescu a fost supus unui regim de exterminare în închisorile comuniste Jilava și Aiud. Bolnav, a îndurat privațiuni cumplite: frig, foame, bătăi, umilințe, totuși nu și-a renegat niciodată credința. Martorii din închisoare povestesc că, în ciuda suferințelor, el păstra o profundă liniște interioară, rugându-se neîncetat și încurajându-i pe ceilalți deținuți să reziste prin credință.
Această tărie de caracter, jertfa sa pentru Hristos și poporul român, ridică o întrebare legitimă: de ce n-ar fi Vasile Voiculescu canonizat într-o zi? În tradiția ortodoxă sfințenia e legată de trăirea martirică, iubirea desăvârșită pentru Hristos și jertfa pentru aproapele. Voiculescu a fost toate acestea: medic care i-a îngrijit pe cei săraci fără plată, poet ce a cântat slava lui Dumnezeu, deținut politic ce a murit pentru credința sa. Canonizarea sa ar fi un act de dreptate spirituală, dar și un gest de recunoaștere a contribuției sale la spiritualitatea și cultura românească.
Azi, la 62 ani de la mutarea sa la Domnul, să ne plecăm frunțile în fața memoriei lui Vasile Voiculescu și să ne rugăm ca Duhul Sfânt să lumineze calea Bisericii Ortodoxe Române, astfel încât într-o zi să-l vedem așezat în rândul Sfinților. Fie ca moștenirea sa să ne inspire să fim și noi „fii ai luminii” – așa cum el a fost, până la ultima suflare.
Doamne, spre locul Inimii Tale îndreptează
Pașii rugăciunii obosite de cale
Acolo unde mintea se deșteaptă trează
În amiaza Eternității Tale.
Doamne, îndreaptă spre locul Inimii Tale și pașii neamului nostru, spre rugăciune și izbăvire de tot răul! Fie ca Învierea lui Hristos să fie și învierea României întru credință, libertate și dreptate!
Comments are closed