Doamnă Ministru,
Într-o epocă dominată de relativism moral şi indiferenţă mediatică, îndrăznesc să vă scriu despre o realitate care, deşi îndepărtată geografic, atinge corzile cele mai profunde ale identităţii noastre româneşti şi creştine.
Este vorba despre drama tăcută, dar devastatoare, a creştinilor persecutaţi în Orientul Mijlociu – în Siria, Turcia şi teritoriile kurde – o rană deschisă pe trupul Bisericii lui Hristos, dar şi o provocare pentru conştiinţa unei Europe adormite.
Memoria vie a lui Macarie al Antiohiei
Îngăduiţi-mi, Doamnă Ministru, să evoc un moment de graţie din istoria noastră culturală şi religioasă, prea puţin cunoscut publicului larg, dar esenţial pentru memoria diplomatică şi spirituală a României: călătoria patriarhului Macarie III Zaim al Antiohiei (1600–1672) în Țările Române, la mijlocul veacului al XVII-lea.
Acest ierarh sirian, cunoscut şi sub numele de Macarie de Alep, nu a fost un simplu pelerin, ci un ambasador al suferinţei creştine sub asuprirea semilunii. Alături de fiul său, arhidiaconul Paul de Alep, el a traversat regiuni dominate de Imperiul Otoman, căutând sprijin frăţesc din partea domnilor ortodocşi ai Răsăritului european.
A fost primit cu cinste de Matei Basarab în Țara Românească şi de Vasile Lupu în Moldova – doi voievozi care, departe de a fi simpli actori politici, s-au dovedit a fi ctitori ai spiritului, patroni ai Ortodoxiei universale şi susţinători concreţi ai fraţilor persecutaţi din Orient.
România – bastion al Ortodoxiei solidare
România, aflată atunci sub suzeranitate otomană, a ştiut să-şi păstreze autonomia culturală şi religioasă. Într-un gest de rară generozitate, Matei Basarab a oferit Patriarhului Macarie nu doar daruri materiale (pocale, veşminte brodate, odoare liturgice), ci şi ceva mai durabil: încrederea că lumea ortodoxă nu-şi va uita copiii risipiţi în deşerturile Asiei.
În Moldova, Vasile Lupu a mers şi mai departe: a deschis dialoguri teologice despre pericolele catolicismului prozelitist, a finanţat restaurarea mănăstirilor siriene şi a oferit o lecţie de ecumenism autentic – nu cel steril al jargonului academic occidental, ci ecumenismul inimii, întemeiat pe suferinţă şi pe cruce.
Astăzi, când creştinii din Alep, Mosul sau Diyarbakir trăiesc din nou sub teroarea fundamentalismului, este datoria noastră, domnule Ministru, să readucem în actualitate acest model de solidaritate creştină. România trebuie să fie mai mult decât un actor pasiv în arena culturală globală; ea poate şi trebuie să fie o voce profetică în apărarea celor persecutaţi pentru credinţa lor.
Cultura – un instrument al diplomaţiei compasionale
Ministerul Culturii, sub conducerea dumneavoastră, are la îndemână pârghii prin care poate contribui semnificativ la această cauză. Iată câteva propuneri concrete:
- Crearea unui program anual de cooperare culturală cu comunităţile creştine din Orientul Mijlociu, incluzând schimburi de manuscrise, traduceri de texte patristice şi restaurarea comună a patrimoniului ortodox sirian.
- Organizarea unei expoziţii itinerante intitulate „Macarie de Alep şi prietenii săi din Valahia şi Moldova”, care să pună în lumină influenţele reciproce dintre spiritualitatea siriană şi cea românească, inclusiv în iconografie, arhitectură şi muzică liturgică.
- Sprijinirea tipăririi în limba arabă şi siriacă a unor lucrări fundamentale ale misticii răsăritene româneşti (cum ar fi opera lui Paisie de la Neamţ, a lui Dumitru Stăniloae sau a Sf. Calinic de la Cernica), în colaborare cu patriarhiile Antiohiei şi Ierusalimului.
- Iniţierea unui fond naţional de susţinere a studiilor siriene în România, în parteneriat cu Institutul de Studii Sud-Est Europene, care să încurajeze cercetarea academică pe tema relaţiilor dintre creştinismul levantin şi cel carpatin.
- Susţinerea unor centre româneşti de sprijin umanitar şi educaţional în zonele afectate de persecuţie, alături de organizaţii creştine internaţionale, cu rol de „ambasadă culturală mobilă” a valorilor ortodoxiei româneşti.
Nu putem rămâne tăcuţi
Doamnă Ministru, tăcerea în faţa răului este, în sine, o complicitate. Iar cultura, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, este ultimul bastion al libertăţii omului creştin într-o lume care adoră confortul şi dispreţuieşte jertfa.
Este inadmisibil ca noi, moştenitorii unei tradiţii care l-a primit cu braţele deschise pe Macarie de Alep, să închidem azi ochii în faţa distrugerii bisericilor siriene, a crucilor doborâte din Turcia asiatică sau a catacombelor din Erbil în care se ascund mamele creştine alături de pruncii lor.
Plecând din Țările Române, Macarie a dus cu el nu doar odoare liturgice, ci şi manuscrise româneşti, tipărite în slavonă, greacă şi română – semn al unei generozităţi fără graniţe. Aceste daruri spirituale au devenit, peste secole, punţi între civilizaţii, mărturii ale unei Românii care ştia că libertatea fără credinţă este o minciună frumos ambalată.
Astăzi, în timp ce Europa se zbate în incoerenţă axiologică, România poate fi din nou un model. Un bastion al bunului-simţ teologic, al ospitalităţii liturgice, al culturii creştine care nu negociază cu barbaria.
Apel la acţiune
Vă îndemn, deci, cu toată stima, să faceţi din mandatul dumneavoastră o epocă de renaştere a diplomaţiei culturale româneşti în Orientul Apropiat. Să redeşteptaţi în inima statului român conştiinţa unei vocaţii misionare, nu prin prozelitism, ci prin compasiune activă, prin restaurare, prin solidaritate.
Nu cerem să trimitem soldaţi, ci să trimitem iconari, bibliotecari, teologi, traducători şi istorici. Nu chemăm la război, ci la reparaţie. Nu vrem hegemonie, ci comuniune.
Într-un timp în care crucile sunt batjocorite în Răsărit, România are datoria sfântă de a arăta că nu şi-a uitat datoria de creştin ortodox, aşa cum a făcut-o odinioară, sub zodia blândului Matei Basarab şi a înţeleptului Vasile Lupu.
Să fim, iarăşi, fraţi cu Antiohia.
Cu respect şi rugăciune
Comments are closed