Dîrlău Andrei Emil – Interpelare – Mai este Parteneriatul Strategic al României cu Statele Unite realmente recunoscut ca fiind strategic de către partenerul american? De ce nu există un document oficial bilateral, semnat și ratificat, pe care se bazează și care definește acest Parteneriat Strategic cu SUA, dincolo de acordurile existente?

Adresată: DOMNULUI MARCEL CIOLACU PRIM-MINISTRUL ROMÂNIEI

DOMNULUI EMIL HUREZEANU MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE

DOMNULUI ANGEL TÎLVĂR MINISTRUL APĂRĂRII

De către: DOMNUL SENATOR ANDREI EMIL DÎRLĂU

Circumscripția electorală: 01 Alba

Grupul parlamentar:  Alianța pentru Unirea Românilor

OBIECTUL INTERPELĂRII: Mai este Parteneriatul Strategic al României cu Statele Unite realmente recunoscut ca fiind strategic de către partenerul american? De ce nu există un document oficial bilateral, semnat și ratificat, pe care se bazează și care definește acest Parteneriat Strategic cu SUA, dincolo de acordurile existente?

Stimate Domnule Prim-Ministru

Stimate Domnule Ministru,

Ni se repetă că România are un Parteneriat Strategic cu SUA, inițiat oficial în 1997 și consolidat prin documente și angajamente bilaterale. Acest parteneriat este un pilon central al politicii externe românești, alături de apartenența la NATO și UE, și acoperă domenii precum securitatea, apărarea, economia, energia, cooperarea culturală.

Din datele publice actuale reiese că acest Parteneriat nu este formalizat printr-un document scris semnat și ratificat sub formă de tratat bilateral comprehensiv, ci prin declarații politice, acorduri și angajamente sectoriale bilaterale. Spre deosebire de un tratat internațional clasic, ratificat în parlament și care are forță juridică imperativă conform dreptului internațional, Parteneriatul Strategic româno-american funcționează ca un cadru politic și strategic, consolidat întrucâtva prin câteva documente și mecanisme.

Cel mai important document al său este Declarația Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România și SUA (Joint Declaration on Strategic Partnership for the 21st century between Romania and the United States) adoptată la nivel înalt la Washington D.C. pe 13 septembrie 2011.

Context: Declarația s-a semnat în cursul vizitei președintelui Traian Băsescu în SUA, în prezența președintelui Barack Obama.

Conținut: Ea stabilește domenii-cheie de cooperare, inclusiv securitatea militară, lupta contra terorismului, cooperarea economică, securitatea energetică, educația și schimburile interumane.

Statut juridic: Declarația din 2011 nu e un tratat internațional obligatoriu din punct de vedere juridic (nu a fost supusă ratificării parlamentare), ci un angajament politic de nivel înalt, menit să ghideze cooperarea bilaterală. Este mai curând un non-paper (în sensul diplomatic), un document-cadru politic, fără caracterul imperativ al unui tratat, fără forță juridică obligatorie, funcționând ca un cadru orientativ cu o anume greutate diplomatică. Ca document politic ce exprimă voința comună a celor două state, ea nu implică obligații legale stricte cum ar fi cele dintr-un tratat ratificat. Lipsa ratificării parlamentare pentru acest document confirmă statutul său de angajament politic, nu juridic.

Deoarece Declarația Comună din 2011 nu are statut de tratat, Parteneriatul Strategic e susținut de două Acorduri sectoriale bilaterale, semnate și ratificate, și un Roadmap, menite să dea substanță juridică anumitor componente sau aspecte ale cooperării, în special în domeniul apărării:

1. Acordul între România și SUA privind activitățile forțelor Statelor Unite staționate pe teritoriul României (Defense Cooperation Agreement), semnat pe 6 decembrie 2005 și intrat în vigoare pe 21 iulie 2006. El reglementează prezența forțelor americane în România, inclusiv utilizarea unor baze militare precum Mihail Kogălniceanu.

Statut: E un tratat bilateral ratificat de Parlamentul României și de partea americană, cu forță juridică conform dreptului internațional.

2. Acordul între România și SUA privind amplasarea sistemului de apărare contra rachetelor balistice al Statelor Unite în România (Ballistic Missile Defense Agreement), semnat pe 13 septembrie 2011 și intrat în vigoare în 2016. El reglementează instalarea și operarea sistemului Aegis Ashore la baza Deveselu, jud. Olt, ca parte a scutului antirachetă NATO.

Statut: Este un tratat internațional ratificat de ambele părți, cu caracter obligatoriu, parte integrantă din Parteneriatul Strategic.

3. Foaia de parcurs privind cooperarea în domeniul apărării pentru perioada 2020-2030 (Roadmap for Defense Cooperation 2020-2030), semnată în octombrie 2020. Documentul stabilește priorități strategice pentru cooperarea militară, inclusiv modernizarea forțelor armate, securitatea cibernetică, operațiuni în zona Mării Negre. Statut: Nu e un tratat, ci un acord operațional ce detaliază implementarea Parteneriatului Strategic în domeniul apărării.

Deci Parteneriatul Strategic nu se bazează pe un unic tratat bilateral, semnat și ratificat, care să-l întemeieze integral. Pilonii săi concreți sunt cele două Acorduri sau tratate juridice din 2005 și 2011 privind apărarea, de fapt singurele care, conform dreptului internațional, au valoare juridică.

Desigur, chiar dacă Declarația Comună nu are forță juridică, Parteneriatul Strategic are valoare practică, simbolică, strategică și politică. Prezența militară americană în România, cooperarea în NATO, dialogul politic demonstrează că angajamentele bilaterale sunt respectate în practică, chiar și fără un tratat unic imperativ conform dreptului internațional, care să le cuprindă pe toate.

Dar, fără a subestima importanța acordurilor existente, încrederea reciprocă la nivel bilateral și voința exprimată a ambelor Părți pentru o implementare practică și mutual benefică a cooperării, se pun următoarele întrebări necesare pentru mai buna înțelegere în actualul context regional diplomatic și militar:

• Acest model de Parteneriat tip „NON-Document”, în contextul modificărilor priorităților internaționale la nivel global, reprezintă – pe fond și din punct de vedere juridic – doar o voință politică pentru ambele Părți sau și o formulă cu forță juridică imperativă? Cât de (non-)binding, (ne)constrângător pentru ambele părți este în ultimă instanță acest Parteneriat Strategic?

• Care este motivul pentru care acest Parteneriat are încă statut de Non- Document și de ce nu s-au făcut demersurile necesare în scopul adâncirii relațiilor bilaterale România–SUA și a securizării acestui Parteneriat prin semnarea și ratificarea sa? De ce nu ați comunicat public acest lucru pentru ca cetățenii români să cunoască exact acest statut.

Pentru absența unui unic tratat bilateral comprehensiv, semnat și ratificat, care să formalizeze întregul Parteneriat Strategic, ni se dau explicații ce țin de cutuma și practica diplomatică la nivelul Partenerului nostru:

1.Flexibilitate strategică: parteneriatele strategice ale SUA cu alte state pot evita tratatele rigide, pentru a permite adaptarea rapidă la schimbări geopolitice. Un tratat ratificat în Congres implică un proces lung, restrictiv, și e mai constrângător. De ce s-ar lega SUA la cap cu așa ceva dacă n-are nevoie?

2. Tradiția diplomatică americană: SUA preferă uneori declarații politice și acorduri sectoriale în locul tratatelor comprehensive. De pildă Parteneriatul Strategic al SUA cu Georgia (2009) și Armenia (2025) urmează modele similare, bazate pe charte sau declarații, nu tratate unice.

3. Cadrul NATO și UE: România și SUA cooperează deja în NATO pe baza Tratatului Atlanticului de Nord din 1949. Acest cadru reduce necesitatea unui tratat bilateral de apărare separat. Apartenența României la UE implică și ea relația cu Occidentul colectiv.

E necesar și în interesul reciproc al ambelor Părți ca pilonii acestui Parteneriat să fie bine definiți și consolidați, respectând valorile comune consacrate și promovând buna guvernare ca bază a securității și prosperității comune.

Poporul român este cel mai pro-american și pro-NATO din Europa. Românii doresc un parteneriat solid cu Statele Unite și apartenența la un NATO în care Statele Unite să joace același rol primordial ca până acum. Dar trebuie să fie un NATO în care Statele Membre contribuie mult mai consistent la bugetul pentru apărare pentru a-l face mai puternic.

În acest context revin asupra întrebărilor de mai sus cu dorința de primi răspunsuri privind pașii parcurși în scopul clarificării cadrului politic și diplomatic privind modul în care SUA recunoaște și aplică Parteneriatul în sensul interesului reciproc al Părților și în felul în care niciuna dintre Părți nu poate considera caracterul lui „flexibil” ca o manifestare unilaterală de a păstra opțiuni deschise.

Mai clar spus, putem înțelege că SUA preferă să-și rezerve dreptul de a acționa conform unui asemenea Parteneriat atunci când doresc să o facă, sau a acționa altminteri, inclusiv a-l ignora, atunci când au alt interes sau altă orientare?

Cu alte cuvinte, este recunoscut și aplicat de partea americană atunci, și doar atunci, când îi convine?

Ce împiedică o administrație americană să considere opțional Parteneriatul cu România și, la o adică, să nu se simtă obligată să-l aplice?

Ce eforturi au făcut Guvernele de până acum și președinții României pentru a persuada partea americană să clarifice aspectele menționate și a consolida Parteneriatul, inclusiv în actualul context geopolitic regional și global? Ce face guvernul român actual pentru a soluționa acest lucru?

Sunt actualii guvernanți conștienți că, plasându-se cu obstinație pe orbita neomarxistă a Bruxelles-ului și Parisului și insistând să păstreze actualul ambasador român la Washington, ostil actualei administrații americane pe care o atacă în loc să o apropie României, își alienează grav partenerul strategic primordial, SUA?

Iar privind comunicarea publică a situației de facto, de ce guvernările succesive, inclusiv cea actuală, nu au informat deloc poporul român privind statutul precar al Parteneriatului nostru Strategic?

Mai avem azi în realitate un Parteneriat Strategic cu SUA, pe care să putem conta cu adevărat?