Vorbesc astăzi în numele Grupului parlamentar AUR pentru a susține o inițiativă legislativă necesară, echilibrată și profund morală: suspendarea efectelor unor dispoziții din Legea nr. 141/2025 care lovesc direct în sistemul național de educație.
Nu venim în fața Parlamentului cu o inițiativă de propagandă. Nu venim să negăm realitatea deficitului bugetar. Nu venim să spunem că România poate cheltui oricât, oricum, fără responsabilitate.
Dimpotrivă.
Venim cu o propunere de bun-simț: dacă statul trebuie să facă economie, să înceapă cu risipa sa administrativă, nu cu profesorul de la catedră; să înceapă cu cheltuielile neesențiale, nu cu elevul din bancă; să înceapă cu aparatul umflat, cu consultanțele, cu achizițiile discutabile, cu privilegiile birocratice, nu cu școala românească.
Pentru că școala nu este o anexă a austerității. Școala este temelia națiunii.
Legea nr. 141/2025 a fost prezentată ca o lege de consolidare fiscal-bugetară. Dar, în educație, efectele sale au depășit cu mult logica unei simple ajustări contabile. Vorbim despre majorarea normei didactice, despre modificarea plății cu ora, despre efective mai mari de elevi la clasă, despre comasări și reorganizări, despre burse, despre restrângerea unor mecanisme care asigurau funcționarea reală a școlilor.
Pe hârtie, aceste măsuri pot arăta ca economii. În realitate, ele înseamnă clase mai aglomerate, profesori mai împovărați, școli mai vulnerabile, copii mai puțin sprijiniți și o profesie didactică tot mai greu de ales pentru tinerii valoroși.
Iar aici trebuie spus foarte clar: profesorul român nu este vinovatul deficitului bugetar.
Nu profesorul a creat risipa din stat.
Nu învățătorul de la țară a umflat aparatul administrativ.
Nu profesorul de matematică a negociat contractele păguboase.
Nu educatoarea a produs dezechilibrele bugetare.
Nu directorul unei școli mici din mediul rural a generat haosul fiscal al României.
Și, atunci, de ce trebuie să plătească tocmai ei?
De ce trebuie ca nota dezordinii bugetare să fie trimisă în cancelarie?
De ce trebuie ca o criză fiscală produsă prin ani de guvernare iresponsabilă să fie decontată prin ore mai multe, clase mai mari, venituri mai mici și demotivarea corpului profesoral?
Stimați colegi,
Noi susținem o lege de suspendare, nu o aventură bugetară. Susținem o măsură temporară, nu o fugă de responsabilitate. Susținem o corecție punctuală, nu blocarea reformelor. Susținem protejarea educației, nu creșterea deficitului.
Inițiativa legislativă pe care o propunem are o logică simplă: suspendăm până la începutul anului școlar 2027–2028 acele efecte din Legea nr. 141/2025 care au perturbat sistemul de educație, iar în acest interval obligăm Guvernul să vină cu o evaluare reală de impact și cu o soluție bugetară serioasă.
Nu cerem bani fără sursă.
Nu cerem încălcarea PNRR.
Nu cerem abandonarea disciplinei fiscale.
Cerem exact contrariul: o disciplină fiscală dreaptă.
Pentru că există două feluri de austeritate. Una oarbă și una responsabilă.
Austeritatea oarbă taie de unde este mai ușor: din școli, din spitale, din oameni, din servicii publice esențiale. Austeritatea responsabilă taie de unde este risipă: din cheltuieli administrative neesențiale, din contracte fără impact, din consultanțe inutile, din deplasări, protocol, comunicare politică mascată, aparate supradimensionate și achiziții care nu se văd nici în clasă, nici în spital, nici în viața cetățeanului.
Noi alegem a doua variantă.
De aceea, inițiativa noastră introduce o clauză de neutralitate bugetară. Spunem clar: influențele financiare se acoperă fără majorarea deficitului, prin realocări din zona administrativă a statului, cu protejarea expresă a sănătății, apărării, educației de bază, fondurilor europene, PNRR, burselor sociale, drepturilor copiilor cu cerințe educaționale speciale și programelor de prevenire a abandonului școlar.
Cu alte cuvinte: nu luăm de la copil ca să dăm profesorului. Nu luăm de la pacient ca să reparăm școala. Nu luăm de la PNRR ca să acoperim greșelile Guvernului.
Luăm de acolo de unde statul risipește.
Aceasta este diferența dintre populism și responsabilitate.
Populismul spune: dați bani, nu contează de unde.
Noi spunem: protejați educația și tăiați risipa.
Populismul spune: anulați tot.
Noi spunem: suspendați punctual ce a produs dezechilibru și refaceți calculul pe date reale.
Populismul spune: nu contează deficitul.
Noi spunem: deficitul contează, dar viitorul copiilor contează și mai mult.
Stimați colegi,
România nu se poate reconstrui împotriva profesorilor săi. Nicio țară nu s-a ridicat umilindu-și școala. Nicio economie solidă nu s-a construit pe o clasă supraaglomerată. Nicio societate demnă nu și-a tratat dascălii ca pe o problemă contabilă.
Profesorul nu este o rubrică de economii. Profesorul este infrastructură națională vie.
Putem construi autostrăzi, putem cumpăra echipamente, putem ridica sedii, putem digitaliza instituții. Dar dacă nu avem profesori respectați, dacă nu avem copii formați, dacă nu avem școli vii, toate aceste investiții vor sta pe o temelie fragilă.
Educația nu produce efecte electorale imediate. Nu se inaugurează cu panglică. Nu se vede într-o poză de campanie. Dar educația este ceea ce decide dacă România va fi, peste 10 sau 20 de ani, o țară de muncitori ieftini sau o țară de oameni liberi, calificați, demni și capabili să creeze valoare.
Când tai din educație, nu faci economie. Iei un credit toxic pe viitorul copiilor.
Iar nota de plată vine mai târziu: abandon școlar, analfabetism funcțional, lipsă de meseriași, lipsă de specialiști, migrație, dependență economică, slăbirea coeziunii naționale.
De aceea, această inițiativă nu este doar despre profesori. Este despre părinți. Este despre copii. Este despre satul românesc. Este despre orașele mici. Este despre tinerii care se întreabă dacă merită să intre în învățământ. Este despre comunitățile care își pierd școala și, odată cu școala, își pierd viitorul.
Noi nu spunem că sistemul de educație nu are nevoie de reformă. Are nevoie. Poate mai mult decât oricând.
Dar reforma nu înseamnă să pui mai mulți elevi în clasă și să numești asta eficiență. Reforma nu înseamnă să crești norma profesorului și să numești asta responsabilitate. Reforma nu înseamnă să tai plata cu ora și să pretinzi că ai rezolvat deficitul. Reforma nu înseamnă să comasezi școli pe hârtie și să ignori distanțele, copiii, familiile, comunitățile.
Reforma adevărată înseamnă standarde, calitate, rigoare, performanță, sprijin pentru școala rurală, respect pentru profesor, evaluare reală și finanțare predictibilă.
Aceasta cerem.
Cerem suspendarea unor măsuri greșit calibrate.
Cerem raport real de impact.
Cerem dialog social.
Cerem compensare bugetară dreaptă.
Cerem protejarea PNRR.
Cerem ca educația să fie tratată ca prioritate națională, nu ca sac de unde se taie când nu mai ajung banii.
Stimați colegi,
AUR susține această inițiativă pentru că apărarea școlii românești nu este o opțiune ideologică. Este o datorie națională.
Poți avea viziuni diferite despre taxe. Poți avea opinii diferite despre administrație. Poți avea soluții diferite despre economie. Dar într-un stat care se respectă, există câteva linii roșii: copilul, familia, școala, comunitatea, demnitatea muncii.
Când acestea sunt lovite, Parlamentul trebuie să reacționeze.
Astăzi, avem de ales între două Românii.
O Românie care își contabilizează profesorii ca pe o povară.
Și o Românie care își privește profesorii ca pe o investiție strategică.
O Românie care caută economii în cancelarie.
Și o Românie care caută risipa acolo unde ea se află cu adevărat: în aparatul administrativ al statului.
O Românie care își golește satele de școli.
Și o Românie care înțelege că, acolo unde dispare școala, dispare încet și comunitatea.
Noi alegem a doua Românie.
De aceea, chemăm toate grupurile parlamentare să trateze această inițiativă cu seriozitate, nu cu reflex politic. Nu este o temă de partid. Este o temă de stat.
Să suspendăm efectele greșite.
Să cerem Guvernului calcule reale.
Să protejăm PNRR.
Să compensăm bugetar prin tăierea risipei.
Să redăm școlii românești un minim de stabilitate și respect.
Pentru că, la final, întrebarea nu este dacă ne permitem să apărăm educația.
Întrebarea adevărată este: ne permitem să nu o apărăm?
Comments are closed