Lilian Scripnic – Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

În conformitate cu prevederile art. 74 alin. (1) și ale art. 75 din Constituția României, republicată și cu prevederile art. 92 alin. (1) din Regulamentul Senatului, republicat, cu modificările și completările ulterioare, vă înaintăm ”Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie” spre dezbatere și adoptare. 

În temeiul art. 113 din Regulamentul Senatului, republicat, cu modificările și completările ulterioare, solicităm procedura de urgență pentru această iniţiativă legislativă.

De asemenea, adresăm rugămintea de a solicita, în cel mai scurt timp, punctul de vedere al Guvernului și avizul Consiliului Legislativ.

PENTRU INIȚIATOR:

DEPUTAT LILIAN SCRIPNIC

EXPUNERE DE MOTIVE

          Prin intermediul prezentei propuneri legislative, se intenționează realizarea unor modificări în ceea ce privește articolele 11, 21, 22 și 23 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare.

          Intervenția legislativă are ca element determinant faptul că, prin interpretarea prevederilor acestei norme legale, există la nivelul instanțelor de judecată, hotărâri definitive care dispun în mod diferit în ceea ce privește soluționarea litigiilor în care, situații similare (daune apărute ca urmare a producerii unor accidente auto), astfel că justițiabilului i se naște un sentiment de nedreptate și neîncredere în sistemul de justiție.

Mai exact, unele instanțe de judecată nu consideră a fi daune materiale cheltuielile viitoare pe care va trebuie să le suporte victima unui accident rutier cu recuperarea sau refacerea stării de sănătate, precum, dar fără a se limita, investigații medicale, tratamente medicamentoase, terapii de recuperare, achiziționarea de orteze, proteze, scaune rulante, etc.

De asemenea, nu sunt considerate daune materiale nici cheltuielile viitoare pe care rudele unei victime decedate a unui accident rutier vor trebuie să le suporte cu ritualurile religioase, precum și costurile necesare realizării monumentului funerar.

În acest context, în care persoanele prejudiciate nu își pot permite achitarea costurilor operațiunilor anterior menționate, iar acestea nu sunt considerate daune materiale se ajunge în situația de inechitate în care fie nu mai sunt accesate, deși sunt imperios necesare, fie sunt accesate ulterior primirii despăgubirilor morale, care astfel sunt utilizate pentru acoperirea unor prejudicii materiale, daune morale fiind transformate în daune materiale.

Este evidentă inechitatea creată prin aceea că, sumele de bani oferite persoanelor prejudiciate, care ar trebuie să acopere suferințele morale suportate, ajung să acopere doar prejudicii materiale.

Spre exemplificare, amintim art. 11 alin. (2) al  Legii nr. 132/2017, care stabilește că:   

„Fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere şi înmatriculare, costuri cu taxe de timbru, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, dovedite cu acte, cheltuieli aferente diminuării valorii vehiculului după reparaţii, dovedite cu acte sau expertiză;

c) costuri privind readucerea vehiculului la starea dinaintea evenimentului asigurat, dovedite cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condiţiile legii;

d) prejudicii reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opţiunii persoanei prejudiciate;

e) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente în cazul soluţionării alternative a litigiului dacă soluţia este favorabilă persoanei prejudiciate;

f) cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparţinând terţului păgubit, de la locul accidentului la locaţia în care se găseşte centrul de constatare daune, la unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cel/cea mai apropiat/apropiată de locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz, dacă respectivul vehicul nu se mai poate deplasa prin mijloace proprii, iar asigurătorul nu asigură transportul.„

Așadar, cheltuielile materiale viitoare, cu caracter cert, necesare recuperării sau refacerii stării de sănătate ori efectuării ritualurilor religioase nu au fost avute în vedere de legiuitor la momentul emiterii actului normativ, impunând-se prezenta intervenție legislativă, astfel încât asigurătorii ori instanțele de judecată să poată despăgubi victimele sau rudelor acestora, în caz de deces, inclusiv cu sumele necesare acoperii acestui prejudiciu cert.

De asemenea, instanțele de judecată dispun în mod aleatoriu, cu privire la momentul efectiv de la care obligația de despăgubire trebuie să fie stinsă de către asigurator, precum și momentul de la care partea prejudiciată este îndreptățită să solicite achitarea unor penalități de întârziere.

La acest moment, alin. (4) al art. 21 din Legea nr. 132/2017 prevede faptul că „Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.”, iar alin. (5) că „Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

Pentru a evidenția importanța acestui demers legislativ, în sensul corectării prin modificare și completare a articolului 21, actul normativ definește accidentul de vehicule ca fiind un eveniment în care a fost implicat cel puțin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale și/sau vătămarea sănătății și a integrității corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane și cererea de despăgubire, ca fiind documentul prin care partea prejudiciată sau asiguratul formulează către asigurătorul RCA sau către BAAR pretențiile de despăgubire.

          Din punct de vedere statistic, conform datelor existente pe site-ul oficial al Institutului Național de Statistică, în cursul anului 2021 s-au înregistrat 26805 accidente de circulaţie rutieră cauzatoare de vătămări corporale, rezultând un număr de 35012 persoane accidentate, din care 5,1% persoane accidentate mortal. Faţă de anul 2020, numărul persoanelor rănite a crescut cu 19,0%, cel al accidentelor de circulaţie rutieră cauzatoare de vătămări corporale cu 17,4%, iar cel al persoanelor accidentate mortal a crescut cu 8,1%.

          Indiferent de efectele generate, dacă ne raportăm doar la accidentele de circulație grave, soldate cu decesul unor persoane, fără a lua în calcul numărul total de accidente rutiere care au generat daune materiale, trebuie să ținem cont de faptul că, toate evenimentele de această natură conduc către formularea unei cereri de despăgubire care, în contextul respingerii de către asiguratorul RCA, a pasivității acestuia, sau prin formularea unor oferte de despăgubiri derizorii în raport cu consecințele evenimentului, formează obiectul unui litigiu.

          Așadar, prin dispozițiile interpretabile conținute de articolul 21 al Legii nr. 132/2017, se poate ajunge în situații în care persoanele prejudiciate, după producerea unui eveniment rutier care poate avea ca urmare, de multe ori, un număr ridicat sau nu, de zile de îngrijiri medicale sau care, în urma evenimentului rutier, dobândesc un handicap sau o lipsă de capacitate adaptativă, sunt nevoite să aștepte obținerea unei hotărâri judecătorești definitive pentru a putea primi despăgubirile cuvenite, iar asigurătorul să nu suporte nicio consecință a atitudinii sale fie pasive, fie prin care a diminuat nejustificat cuantumul daunelor solicitate de victime ori rudele acestora.

          O astfel de situație, inoportună, contribuie la construirea unei practici neunitare a instanțelor de judecată or, după cum este bine cunoscut, instanțele ar trebui ca în cauzele civile identice şi din punct de vedere al cererilor şi pretenţiilor evidenţiate în petitul acţiunilor introductive, să înlăture incertitudinea juridică, fiind determinat astfel dreptul şi obligaţia corelativă, la o interpretare unitară a legii.

          În egală măsură, se impune promovarea acestei propuneri legislative și ținând cont de faptul că prevederile alin. (1) al art. 34 din Legea nr. 24/2000, stabilesc faptul că actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie, în așa fel încât să nu lase loc interpretării juridice diferite.

          Pentru a demonstra, atât oportunitatea acestui demers legislativ, cât și necesitatea adoptării lui, vom indica anumite aspecte cuprinse în minuta Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din anul 2021, referitoare la interpretarea prevederilor alin. (4) și (5) ale articolului 21 din Legea nr. 132/2017, după cum urmează:

          „Problema de practică neunitară vizează momentul de la care curg penalităţile de întârziere în condiţiile în care asigurătorul RCA formulează obiecţiuni netemeinice sau plăteşte parţial despăgubirea solicitată.

          Într-o opinie, care se conturează a fi majoritară, în măsura în care se constată de către instanţă că obiecţiunile formulate de către asiguratorul RCA sunt nejustificate, penalităţile de întârziere vor fi datorate de la data la care a expirat termenul de 40 de zile de la data comunicării cererii de despăgubire, compus din 30 de zile pentru formularea obiecţiunilor şi 10 zile pentru efectuarea plăţii.

          S-a considerat că nu poate fi primită interpretarea conform căreia penalităţile sunt în acest caz începând cu expirarea termenului de 10 zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, deoarece această interpretare este valabilă doar în ipoteza în care întinderea despăgubirilor este stabilită de instanță, ceea ce în mod evident nu este cazul în situația dedusă judecății, în care pârâtei i s-a solicitat repararea unui prejudiciu dovedit cu documente justificative.

          O altă interpretare ar permite societăților de asigurare să formuleze de fiecare dată o notificare formală de refuz la plată a despăgubirilor solicitate, obținând astfel o exonerare de la plata penalităților de întârziere datorate pentru un interval mare de timp, ceea ce nu poate fi de conceput, intenția legiuitorului prin instituirea penalităților de întârziere în procent de 0,2%/zi fiind aceea de a determina societățile de asigurare să plătească despăgubirile cuvenite. Într-o altă opinie, s-a apreciat că în măsura în care se formulează obiecţiuni, penalităţile vor curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, întrucât art. 21 alin. 4 teza a doua din Legea nr. 132/2017 nu face nici o distincţie între ipoteza în care instanţa apreciază întemeiate obiecţiunile şi cea în care achiesează la criticile asiguratorului RCA.

          Opinia Institutului Național al Magistraturii:

          Credem că este esențială, în speță, interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017, referitoare la soluționarea cererii de despăgubire:

(1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

(…)

(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

          Din analiza dispozițiilor alin. (1) rezultă că legiuitorul a obligat pe asigurător la acțiune, fiind posibile una dintre cele două ipoteze legale: formularea în scris a unei oferte de despăgubire justificate – lit. a) sau respingerea motivată a pretențiilor – lit. b).

          Așadar, decizia legiuitorului este aceea de a nu permite asigurătorului de a fi inactiv, acesta trebuind să opteze fie pentru plata despăgubirilor, fie pentru respingerea motivată a pretențiilor și având și sarcina încunoștințării pesoanei păgubite cu privire la conduita sa (prin corespondență transmisă cu confirmare de primire).

          Alineatul 4 stabilește în mod previzibil scadența obligației de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre cele două ipoteze alternative în care asigurătorul acționează; este vorba de momentul împlinirii unui termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (apreciem că aceste demersuri judiciare sunt derulate inclusiv ca urmare a respingerii motivate a pretențiilor – așadar, și pentru ipoteza de la alin. (1), lit. b).

          De asemenea, atingerea scopului cu privire la conduita activă a asigurătorului, obligatorie potrivit alin.(1), este consolidată de legiuitor prin dispozițiile alin.(2), în sensul că instituie cea mai energică sancțiune, respectiv ajungerea la scadență a obligației de despăgubire chiar la data împlinirii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire. Norma operează numai în situația expres prevăzută de textul analizat, și anume în ipoteza în care asigurătorul nu formulează răspunsul de respingere motivată a pretențiilor, ceea ce înseamnă că nu își îndeplinește obligația prevăzută la alin. (1), lit. b).

          În această situație, inacțiunea asigurătorului generează exigibilitatea creanței persoanei păgubite, respectiv determină ca obligația proprie de despăgubire să devină scadentă; iar data scadenței se determină potrivit dispozițiilor speciale ale alin. (2).

          Observăm că pentru fiecare dintre conduitele posibile ale asigurătorului (formularea unei oferte de despăgubire, respingerea motivată a pretențiilor de despăgubire și neefectuarea notificării respingerii solicitării de despăgubire) legea a prevăzut momente diferite de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, prevăzute la art. 21 alin. (5), corespunzătoare scadenței obligației de plată a despăgubirilor pentru fiecare dintre ipotezele legale (a se vedea alin. (3) și (4) ale aceluiași articol).

          În prezenta analiză interesează ipoteza în care asiguratorul respinge pretențiile motivat și execută obligațiile legale aferente acestei decizii – alin. (1) lit. b), efectul fiind acela de amânare a momentului de la care curg penalitățile, care implică primirea unei hotărâri judecătorești definitive sau a acordului entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

          Se observă că acest efect nu depinde de caracterul întemeiat al motivelor de respingere (al obiecțiunilor), în condițiile în care normele analizate nu impun o asemenea distincție; dacă am interpreta că această ipoteză se aplică numai în cazul unor obiecțiuni întemeiate, în concret, textul de la alin. (4) teza a II-a nu ar mai fi incident niciodată deoarece obiecțiunile, fiind eficiente, vor înlătura sau limita obligația de plată a despăgubirilor după cum a arătat asigurătorul în răspunsul său de respingere, astfel că nu s-ar mai pune problema curgerii unor penalități.

          Or, prin dispozițiile exprese de la alin. (4) teza a II-a, legiuitorul a adoptat soluția distinctă a curgerii penalităților în funcție de data primirii unei hotărâri definitive sau a unui acord al entității de soluționare a litigiului tocmai în considerarea conduitei permise a asigurătorului de a respinge motivat pretențiile, durata amânării curgerii penalităților fiind egală cu durata demersului în cadrul căruia se tranșează caracterul întemeiat sau neîntemeiat al obiecțiunilor.

          Fără îndoială că este pertinentă observația potrivit căreia nu trebuie să se permită societăților de asigurare să formuleze o notificare formală de refuz la plată a despăgubirilor solicitate, obținând astfel o exonerare de la plata penalităților de întârziere datorate pentru un interval mare de timp, intenția legiuitorului prin instituirea penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi fiind aceea de a determina societățile de asigurare să plătească despăgubirile cuvenite.

          În acest caz, se impune o distincție în cadrul ipotezei respingerii motivate a pretențiilor de despăgubire, dar nu din perspectiva caracterului întemeiat/neîntemeiat al obiecțiunilor, ci din perspectiva conduitei abuzive a societății de asigurare.

          În raport cu aceste dispoziții, emiterea unei notificări de respingere formală (cu rea-credință) a pretențiilor de despăgubire, în scopul exclusiv de a se produce efectul de amânare a curgerii penalităților datorate, creează premisele reale pentru analiza unei asemenea conduite, situație în care trebuie să reținem că această executare necorespunzătoare a obligației echivalează cu o neexecutare a obligației.

          În acest caz, apreciem că societatea de asigurare nu se regăsește în situația juridică de la alin. (1) lit. a) (a asiguratorului care formulează o ofertă de despăgubire și efectuează plata), ci în situația juridică de la alin. (2) (a asigurătorului care a respins pretențiile, dar nu a notificat părții prejudiciate respingerea acestora, precum și motivele respingerii).

          Pe cale de consecință, chiar dacă am aprecia că efectele juridice produse potrivit alin. (2) se întemeiază pe o prezumție privind acceptarea ofertei de despăgubire, nu există niciun temei pentru a apela la dispozițiile aplicabile în cazul formulării exprese a ofertei (în concret. alin. (4) – 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) ) întrucât este prevăzută o regulă expresă chiar pentru cazul concret al pasivității asigurătorului.

          Astfel, în această ipoteză, vom aplica dispozițiile speciale ale alin. (2).

          În concluzie, opinia INM este în sensul că, în situația respingerii pretențiilor de către asigurător, penalitățile datorate de asiguratorul RCA potrivit art. 21 alin. (5) curg după cum urmează:

          – în ipoteza în care asigurătorul a respins motivat pretențiile, efectuând obiecțiuni serioase și rezonabile, acesta a executat obligația prevăzută de alin. (1) lit. b) indiferent de caracterul întemeiat sau neîntemeiat al acestora, iar penalitățile încep să curgă din ziua următoare celei la care se împlinește termenul de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească;

          – în ipoteza în care asigurătorul a respins pretențiile, dar soluția aleasă și motivele sunt de ordin formal, în scopul exclusiv de a se produce efectul de amânare a curgerii penalităților datorate, penalitățile încep să curgă din ziua următoare celei la care se împlinește termenul de 30 zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată. „

          În lumina celor de mai sus, considerăm a fi evidentă necesitatea modificării normei legale supusă atenției legislației actuale, prezenta formă este aptă de a conduce la interpretări diferite și totodată conducând la „golirea de sens” a dispozițiilor art. 21 alin. (1) lit. a) și b), încurajând astfel asiguratorii RCA să nu dea curs obligațiilor căzute în sarcina lor după comunicarea unei avizări de daună și respectiv cerere de despăgubire.

          Din analiza jurisprudenței conturată în astfel de spețe, marea majoritate a deciziilor adoptate de instanțele de judecată, care, la soluționarea în fond a litigiului au obligat asiguratorul RCA la plata unor penalități odată cu împlinirea celor 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, au fost modificate de către instanțele de control judiciar, odată cu soluționarea cauzei în calea de atac, instanțele interpretând în mod greșit norma legală, în sensul că indiferent de context sau de temeinicia motivelor invocate de către asiguratorul RCA, singurul moment de la care se pot solicita penalități este cel de 10 zile de la data primirii hotărârii definitive.

Opinăm a fi total eronată o astfel de interpretare, pentru că, practic astfel se creează un avantaj asiguratorului RCA, în detrimentul persoanei prejudiciate sau a asiguratului, prin conferirea unui adevărat termen de grație, de 10 zile, pentru stingerea unei obligații certe, lichide și exigibile.

Mai mult decât atât, o astfel de ambiguitate juridică ar goli de conținut și efecte dispozițiile articolului 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, conform căruia, în sarcina asigurătorului cad o serie obligații, încurajând astfel comportamentul abuziv al acestui tip de operator economic, de a înainta oferte de despăgubire diminuate nejustificat, prin aceea că timpul îndelungat de soluționare a litigiului profită acestuia, plata realizându-se și după un interval de 4-5 ani de la momentul producerii prejudiciului, situație care profită evident exclusiv asigurătorului, acesta așteptând perioade îndelungate până la pronunțarea unor hotărâri judecătorești, fără a avea riscul de a plăti penalități pentru aceste întârzieri, persoana prejudiciată fiind singura care suportă și aceste consecințe.

          Menirea aplicării acestor penalități de întârziere, au drept scop sancționarea asiguratorului pentru derogarea de la normele legale și totodată descurajarea acestuia de a mai promova practici tendențioase în detrimentul păgubiților.

          În plus, riscul de a achita aceste penalități de întârziere în cazul tuturor cererilor de despăgubire respinse, nesoluționate sau cărora li se răspunde cu oferte diminuate nejustificat, în mod cert va determina din partea asigurătorilor o asumare a obligațiilor legale și îi va constrânge să înainteze oferte corecte și conforme, ceea ce va conduce și la degrevarea instanțelor de judecată de soluționarea acestor tipuri de litigii.

          Este util a ține cont și de faptul că, în esență, persoana prejudiciată, pe toată perioada necesară soluționării cererii de despăgubire, pe cale amiabilă sau prin intermediul instanței de judecată, fie nu poate utiliza bunul avariat în urma accidentului fie, în cazurile grave, în care accidentul se soldează cu vătămări corporale sau deces, este obligată să suporte din fonduri proprii costurile diferitelor servicii pe care trebuie să le utilizeze pentru a își recăpăta sau îmbunătăți sănătatea și capacitatea de muncă sau pentru a se bucura de minimă satisfacție morală compensatorie care să-i aline suferința îndurată din urma unui eveniment rutier.

          Este adevărat faptul că Legea nr. 132/2017 obligă asiguratorul RCA la plata către persoana prejudiciată a tuturor costurilor ocazionate cu soluționarea litigiului, însă acest lucru nu se întâmplă decât la momentul soluționării definitive a diferendului, ceea ce înseamnă că și din această perspectivă cel care solicită despăgubirile este cel care are condiția cea mai grea.

          Totodată, trebuie să ținem cont și de perioada lungă de timp necesară obținerii de către persoana prejudiciată a unei hotărâri definitive din partea unei instanțe de judecată, perioadă care, în unele cazuri, se poate întinde pe mai mulți ani, funcție de complexitatea litigiului.

          Așadar, pentru corectarea acestei norme legale care, în mod evident, dezavantajează persoana prejudiciată, este necesară modificarea și completarea în special a prevederilor alin. (1), (2), (4) și (5) ale art. 21 și art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, cu modificările și completările ulterioare.

          Această modificare presupune realizarea unei separări clare între situația cererii de despăgubire soluționată pe cale amiabilă și cea pentru care este necesară intervenția instanțelor de judecată.

          Nu în ultimul rând, se impune și completarea aliniatului (5) al articolului 22 din Legea nr. 132/2017 în sensul menționării jurisprudenței ca și criteriu de stabilire a întinderii prejudiciului. Deși în reglementările anterioare în materia asigurărilor jurisprudența era indicată în mod expres ca și criteriu de stabilire a daunelor morale, prevederile Legii nr. 132/2017 nu mai includ acest criteriu.

          Apreciem că se impune adăugarea acestui criteriu prin prisma faptului că, în lipsa acestuia, asiguratorii sau instanțele de judecată ar putea pronunța soluții total diferite în spețe similare și astfel se creează un puternic sentiment de nedreptate în rândul persoanele prejudiciate. Jurisprudența națională indicată drept criteriu legal va limitate această inechitate care s-ar putea naște în cazul soluționării cererilor de despăgubire.

În concluzie, stimați colegi parlamentari, vă solicităm respectuos să luați act de situația dificilă în care se află cetățenii români afectați în urma unui accident de vehicule și împreună, să venim în sprijinul acestora, prin adoptarea prezentului proiect legislativ.

Inițiator:

Deputat LILIAN SCRIPNIC

PARLAMENTUL  ROMÂNIEI

         SENAT                                                              CAMERA DEPUTAȚILOR

LEGE pentru modificarea și completarea Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

          Art. I.- Legea nr.132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1. La articolul 11 alineatul (2), după litera f) se introduc două litere noi, lit. g) și h), cu următorul cuprins:

„g) prejudicii materiale reprezentate de cheltuielile viitoare necesare recuperării sau refacerii stării de sănătate ori îmbunătățirii condițiilor de viață, precum, investigații medicale, tratamente medicamentoase, terapii de recuperare, proteze, orteze, cadre de deplasare, scaune rulante, probate cu documente justificative;”

          „h) prejudicii materiale reprezentate de cheltuielile viitoare necesare realizării pomenirilor și altor ritualuri religioase, precum și realizării monumentelor funerare, probate cu documente justificative;”

• La articolul 21 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:    

„a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată prin raportare la criterii de evaluare prevăzute de art. 22 alin. (5), transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA;”

          3. La articolul 21, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:  

„(2)Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata integrală a despăgubirii solicitată de partea prejudiciată prin intermediul cererii de despăgubire;”

          4. La articolul 21, alineatul (4) se modifică și va avea următorul cuprins:

          „(4)Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data comunicării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a).”

          5. La articolul 21, după alineatul (4), se introduce un nou alineat, (4¹), cu următorul cuprins:

          „(4¹) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de o zi lucrătoare de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive prin care a fost obligat la plata despăgubirii sau încheierii acordului entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.”

          6. La articolul 21, alineatul (5) se modifică și va avea următorul cuprins:

          „(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4), respectiv alin. (4¹) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.”

          7. La articolul 22 alineatul (5), după litera e) se introduce o literă nouă, lit. f), cu următorul cuprins:

          „f) daunele morale: în conformitate cu jurisprudenţa din România;”

          8. La articolul 23, alineatul (5) se modifică și va avea următorul cuprins:

          „(5) În situația în care părțile nu se înțeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asiguratorul RCA înainte ca acesta să se fi soluționat prin negocieri, prin soluționarea alternativă litigiilor sau de către instanța judecătorească, în termenul prevăzut de art. 21 alin. (4), în caz contrar devin aplicabile dispozițiile art.21 alin.(4¹).”

          Art. II. – În termen de 20 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Autoritatea de Supraveghere Financiară modifică şi completează în mod corespunzător prevederile reglementărilor emise în aplicarea Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Art. III. – Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.