Sub aparența unei „reforme a salarizării”, Guvernul propune o reconfigurare regresivă a statutului profesional al cadrului didactic, cu implicații asupra întregii arhitecturi educaționale.
Nu aflăm în fața unei opțiuni de politică publică ce denotă o înțelegere insuficientă a rolului strategic al educației într-un stat modern. Educația reprezintă un domeniu de investiție structurală, cu efecte pe termen lung asupra coeziunii sociale, competitivității economice și securității culturale.
Semnalele transmise de organizațiile sindicale din învățământ nu pot fi tratate ca reacții conjuncturale. Ele exprimă o disfuncționalitate sistemică persistentă, alimentată de inconsecvență legislativă, subfinanțare cronică și erodarea continuă a prestigiului profesiei didactice.
Ignorarea prevederilor OUG nr. 57/2023 nu reprezintă o abatere de la un cadru normativ în vigoare, ci instituie un precedent periculos. Relativizarea normei juridice în funcție de oportunitatea politică. Or, un stat care își negociază propriile reguli își subminează credibilitatea și predictibilitatea.
Plafonarea veniturilor cadrelor didactice sub niveluri anterior asumate echivalează cu o repoziționare implicită a educației în ierarhia priorităților publice.
În loc să simplifice cadrul normativ și să reducă presiunea birocratică, politicile actuale accentuează instabilitatea și incoerența. În loc să consolideze autoritatea și demnitatea profesorului, acestea contribuie la fragilizarea unei profesii esențiale.
Absența unei poziții din partea Președintelui României ridică semne de întrebare cu privire la asumarea rolului constituțional de garant al echilibrului și al direcției strategice a statului.
Problema educației în România nu mai poate fi explicată exclusiv prin limitări administrative sau constrângeri bugetare. Ne confruntăm cu o serie de decizii deliberate care, în mod cumulativ, conduc la o diminuare a relevanței sistemului educațional.
Imi exprim sprijinul pentru cadrele didactice, pentru elevi și pentru organizațiile sindicale care semnalează aceste derapaje. Educația trebuie repusă în centrul deciziei publice, nu menținută la periferia priorităților guvernamentale.
Respectarea legii, onorarea angajamentelor asumate și elaborarea unor politici coerente nu sunt opțiuni, ci obligațiile statului.
În absența acestora, nu vorbim despre reformă, ci despre un proces gradual de abandon instituțional.
Comments are closed