În ianuarie 2021 publicam articolul “Cana cu apă ucraineană sau mrejele romantismului recurent ( munteanu.md/blog) “, în care avertizam că problema Nistrului nu poate fi rezolvată prin declaraţii frumoase despre prietenia dintre Chişinău şi Kiev.
Scriam atunci, din experienţa mea de fost ministru al Mediului, că “în dialog bilateral, fără mediere europeană nu vom reuşi să urnim carul din loc şi nu vom obţine de la ucraineni nici o vadră de apă în plus”. Au trecut aproape şase ani şi realitatea ne aduce exact în punctul asupra căruia avertizam.
În septembrie 2026, Republica Moldova şi Ucraina nu reuşesc să ajungă la un acord privind cantitatea de apă pe care Ucraina o eliberează în aval de Complexul Hidroenergetic Nistrean. Kievul a propus reducerea debitului de la aproximativ 60 m?/s la numai 22 m?/s, adică până aproape de volumul de apă care intră actualmente în lacul de acumulare. Chişinăul a refuzat. Şi bine a făcut.
O asemenea reducere înseamnă diminuarea cu peste 60% a debitului actual şi poate avea consecinţe extrem de grave asupra ecosistemului Nistrului şi, înainte de toate, asupra securităţii alimentării cu apă a Republicii Moldova. Nistrul este o problemă de securitate. Trebuie spus foarte limpede, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti: Nistrul este principala sursă de apă pentru Chişinău şi o arteră vitală pentru Republica Moldova.
Înţelegem situaţia excepţională în care se găseşte Ucraina. Ucraina este victima agresiunii militare ruseşti, iar România şi Republica Moldova rămân alături de statul ucrainean. Dar solidaritatea cu Ucraina nu înseamnă renunţarea Republicii Moldova la propria securitate. Războiul nu poate suspenda legile naturii, nu poate elimina nevoia de apă a oamenilor şi nu poate transforma Nistrul într-o anexă a sistemului energetic ucrainean.
Autorităţile de la Chişinău cunosc foarte bine adevărata dimensiune a problemei. Din păcate, ani la rând au preferat să o ţină sub preş, probabil din teama de a nu-i supăra pe ucraineni, mai ales în condiţiile războiului. Această tăcere nu ajută nici Ucraina şi, cu siguranţă, nu ajută Republica Moldova. Dimpotrivă, slăbeşte poziţia Chişinăului la masa negocierilor.
Am avertizat asupra acestei probleme încă din 2017 Nu descoperim problema Nistrului în anul 2026. Am vorbit despre această problemă repetat încă în perioada în care conduceam Ministerul Mediului al Republicii Moldova, inclusiv în cadrul audierilor din plenul Parlamentului şi în negocierile purtate cu partea ucraineană.
În 2017 explicam public că problema fundamentală este modul în care Ucraina operează Complexul Hidroenergetic Nistrean şi necesitatea garantării unui debit ecologic continuu. Republica Moldova susţinea atunci necesitatea unui debit de aproximativ 130 m?/s constant, în timp ce partea ucraineană opera cu formula unui debit mediu zilnic mai mic. Diferenţa nu era una contabilă. Ea permitea ca, în funcţie de necesităţile producerii energiei electrice, apa să fie reţinută perioade îndelungate şi apoi eliberată într-un interval scurt.
Spuneam atunci, după ce văzusem personal cum funcţionează sistemul, că în anumite perioade Ucraina practic “închide robinetul”, după care eliberează cantităţi mari de apă. Pentru un fluviu viu, asemenea şocuri hidrologice sunt profund nesănătoase. Avertizam tot atunci că Republica Moldova trebuie să solicite expertiză internaţională şi implicarea Comisiei Europene, pentru că raportul bilateral de forţe nu ne este favorabil.
Au trecut aproape nouă ani. Problema este aceeaşi. Doar că astăzi avem şi secetă. Ce se întâmplă, de fapt, cu apa Nistrului? Pentru a înţelege disputa trebuie înţeles mecanismul Complexului Hidroenergetic Nistrean.
Apa este acumulată în marele lac de la Novodnistrovsk, trece prin turbinele GES-1 şi ajunge în bazinul inferior sau tampon. Acolo intră în ecuaţie şi uriaşa centrală cu acumulare prin pompaj – G?ES.
Atunci când există energie disponibilă, apa din bazinul inferior este pompată circa 150 de metri în sus într-un rezervor artificial construit pe platou. Când sistemul energetic ucrainean are nevoie de energie, apa este lăsată să coboare din nou prin turbine, producând electricitate. Centrala cu acumulare prin pompaj nu “consumă” pur şi simplu toată această apă. Ea o recirculă. Dar problema este alta.
Pentru sistemul energetic ucrainean, apa Nistrului nu mai reprezintă doar apa unui fluviu transfrontalier. Ea este şi agentul de lucru al unui uriaş acumulator energetic. Operatorul ucrainean are nevoie să menţină anumite volume şi niveluri pentru funcţionarea complexului, în timp ce Republica Moldova are nevoie ca apa să curgă suficient şi constant în aval.
În perioadele normale, cele două interese pot fi armonizate. În perioadele de secetă, ele intră într-o contradicţie evidentă.
De la 100 m?/s la 22 m?/s. Situaţia actuală trebuie explicată public de Kiev
Regulile ucrainene de exploatare a lacurilor Complexului Hidroenergetic Nistrean, aprobate în 2022, stabilesc regimul de funcţionare al sistemului şi au avut drept reper un debit minim în aval de ordinul a 100 m?/s.
În 2017 noi ceream 130 m?/s constant. În vara acestui an s-a ajuns deja la reduceri succesive. La 31 iulie 2026, Comisia Nistreană convenea asupra unui debit de 85 m?/s. Acum se evacuează aproximativ 60 m?/s, iar Ucraina a venit la negocieri cu propunerea de 22 m?/s. Există situaţii hidrologice excepţionale care permit adaptarea regimului de exploatare. Nu afirm că simpla coborâre sub 100 m?/s reprezintă automat o încălcare juridică.
Dar întrebarea trebuie pusă Kievului: cum s-a ajuns de la reperul de 100 m?/s la numai 22 m?/s şi ce studiu de impact demonstrează că ecosistemul Nistrului şi Republica Moldova pot suporta un asemenea debit?
Sute de milioane de metri cubi în bilanţul filtrării şi evaporăriiMai există o problemă despre care se vorbeşte foarte puţin. Cercetările privind Complexul Hidroenergetic Nistrean indică valori de ordinul a 7 m?/s – aproximativ 224 milioane m? anual – pentru debitul de filtrare prin construcţiile hidrotehnice, la care se adaugă aproximativ 95-100 milioane m? anual prin evaporare.
Trebuie făcută o precizare esenţială: nu putem spune că toate cele 224 milioane m? dispar definitiv în subteran. Studiile vorbesc despre filtrare prin amenajările hidrotehnice. Cât revine în bazinul Nistrului, cât intră în circulaţia subterană şi care este pierderea netă trebuie demonstrat prin măsurători hidrogeologice transparente.
Dar tocmai aceasta este problema. Dacă Republicii Moldova i se spune că nu mai există apă suficientă pentru a menţine debitul în aval, atunci Republica Moldova are dreptul să ştie unde ajunge fiecare metru cub de apă.
Mai ales că problema carstului nu este nouă. Am atras public atenţia şi asupra acesteia: zona Nistrului superior unde Ucraina intenţionează să construiască noi lacuri de acumulare este una carstică, ceea ce ridică riscuri suplimentare privind infiltraţiile şi bilanţul apei. Această poziţie şi necesitatea medierii europene au fost consemnate public.
Chişinăul trebuie să solicite acces la datele privind infiltraţiile, nivelurile piezometrice, evaporarea, volumele pompate în bazinul superior, volumele restituite şi pierderile nete.
Canalul de derivaţie: o idee pe care trebuie să o readucem pe masă
Există însă şi o pârghie despre care am discutat încă în perioada în care eram ministru al Mediului şi pe care cred că Republica Moldova trebuie să o reexamineze astăzi. Este vorba despre posibilitatea realizării, pe teritoriul Republicii Moldova, a unui canal de derivaţie – un bypass – care să permită apei din zona bazinului tampon să ajungă în albia Nistrului în aval de amenajarea hidroenergetică ucraineană.
Ideea trebuie explicată corect. Un asemenea canal nu produce apă. Dacă întregul bazin al Nistrului suferă de secetă şi în lac intră numai 22 m?/s, niciun canal nu poate transforma 22 în 100. Dar un asemenea canal poate schimba ceva fundamental: cine controlează evacuarea apei disponibile spre Republica Moldova. Astăzi, această capacitate se află practic în mâna operatorului ucrainean.
O derivaţie realizată pe teritoriul Republicii Moldova ar putea crea, în condiţiile în care studiile tehnice confirmă fezabilitatea, o cale alternativă de evacuare din bazinul tampon spre Nistru, permiţând menţinerea unui debit ecologic mai constant şi reducând dependenţa exclusivă de regimul energetic stabilit de Ucraina.
Nu întâmplător, încă în acea perioadă problema terenurilor de pe malul moldovenesc din zona complexului era una extrem de sensibilă. Republica Moldova trebuie să păstreze controlul asupra terenurilor care i-ar putea permite într-o zi realizarea unei asemenea infrastructuri. Iar astăzi cred că această idee trebuie scoasă din sertar.
Guvernul Republicii Moldova trebuie să comande un studiu tehnic internaţional de fezabilitate pentru un asemenea canal de derivaţie. Nu spun că trebuie să începem mâine să săpăm.
Spun că trebuie să ştim cât costă, pe unde poate trece, ce debit ar putea asigura, ce impact ecologic ar avea şi, mai ales, în ce măsură ar reduce vulnerabilitatea Republicii Moldova faţă de modul de operare a Complexului Hidroenergetic Nistrean.
Simpla existenţă a unei alternative tehnice serioase schimbă poziţia Republicii Moldova la masa negocierilor. Ucraina are o problemă reală. Dar nu o poate transfera Republicii Moldova
Deci există o criză hidrologică reală. Dar ea nu poate fi rezolvată unilateral prin închiderea robinetului către Republica Moldova. Seceta este o problemă comună. Soluţia trebuie să fie comună.
Nistrul nu este proprietatea Ucrainei. România trebuie să intre în această ecuaţie
Experienţa ultimului deceniu îmi întăreşte convingerea pe care o exprimam încă în 2017 şi apoi în 2021: Republica Moldova nu trebuie să negocieze singură cu Ucraina dosarul Nistrului.
Avem nevoie de internaţionalizarea tehnică şi diplomatică a problemei. Iar România poate juca aici un rol esenţial.
România este membră a Uniunii Europene, principalul partener strategic al Republicii Moldova şi, simultan, unul dintre statele europene care au oferit un sprijin enorm Ucrainei în timpul războiului.
Bucureştiul poate vorbi cu Kievul ca un partener al Ucrainei, dar poate spune lucrurile pe care Chişinăului îi este uneori teamă să le spună.
Propun constituirea unui mecanism de dialog Republica Moldova-Ucraina-România, cu participarea Comisiei Europene şi a unor experţi internaţionali independenţi, dedicat regimului hidrologic şi impactului Complexului Hidroenergetic Nistrean.
Prima sarcină trebuie să fie realizarea unui bilanţ hidrologic independent al întregului sistem: câtă apă intră, câtă apă se acumulează, câtă apă este turbinată, câtă este pompată, câtă se evaporă, câtă se filtrează, cât revine în sistem şi cât este evacuat spre Republica Moldova.
A doua trebuie să fie stabilirea unui debit ecologic minim, continuu şi obligatoriu, nu doar a unei medii zilnice care poate ascunde variaţii devastatoare pentru ecosistem.
Iar a treia trebuie să fie evaluarea independentă a canalului moldovenesc de derivaţie, ca posibilă infrastructură strategică de securitate hidrică.
În 2017 avertizam. În 2021 ceream o vadră de apă. În 2026 trebuie să acţionăm. În 2017 avertizam în Parlament şi în presă asupra pericolului reprezentat de modul de exploatare a complexului de la Novodnistrovsk. În 2021 scriam că fără mediere europeană riscăm să nu obţinem de la Kiev “nici o vadră de apă în plus”. În 2026 Ucraina ne propune 22 m?/s.
Este timpul ca autorităţile de la Chişinău să scoată dosarul Nistrului de sub preş.
Să ceară toate datele. Să implice România şi Uniunea Europeană. Să solicite expertiză independentă. Să stabilească un debit ecologic obligatoriu. Şi să reia inclusiv studiul alternativei tehnice a canalului de derivaţie. Pentru că Nistrul nu este o monedă de schimb diplomatică şi nici combustibil pentru o hidrocentrală.
Nistrul înseamnă apă pentru Chişinău. Nistrul înseamnă viaţă pentru Republica Moldova.
Valeriu MUNTEANU, deputat în Parlamentul României, preşedintele Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României şi Parlamentul Republicii Moldova fost ministru al Mediului al Republicii Moldova
Comments are closed