„Liderul UDMR a găsit, pentru a explica de ce este „o greșeală fulminantă” orice contact politic cu AUR, un sprijin neașteptat: Hannah Arendt. A vorbit despre „banalizarea răului”, a recunoscut că de acolo a plecat și a construit o imagine memorabilă, răul se acceptă întâi „cu bucăți simple, cu care poți să trăiești”, cu argumente raționale, pas cu pas, până devine cotidian; iar cine acceptă să stea lângă AUR „a trecut Rubiconul”.
Este o trimitere cultă. Are un singur defect: nu spune ce a scris, de fapt, Hannah Arendt.
„Banalitatea răului” nu este o teorie a pantei alunecoase. Arendt nu descrie, în Eichmann la Ierusalim, un om care acceptă răul în felii tot mai mari. Descrie un om incapabil să gândească din perspectiva altuia — un funcționar conform, „teribil și înspăimântător de normal”, al cărui viciu fundamental nu era cruzimea, ci irreflexivitatea. Răul devine posibil, la Arendt, nu fiindcă cineva îl înghite gradual, ci fiindcă încetează să mai gândească.
Mecanismul „bucăților simple” pe care îl invocă domnul Kelemen are alt autor: este „tactica salamului” a lui Rákosi — un maghiar, de altfel, care chiar așa a desființat democrația la Budapesta. Confuzia nu e doar academică. Cine își decorează o etichetă politică cu un autor pe care îl folosește pe dos slăbește, nu întărește, eticheta.
Dar partea cu adevărat importantă vine acum.
Lecția politică de fond a lui Arendt nu este excomunicarea. Este pluralitatea. În Originile totalitarismului, gestul pe care ea îl identifică drept începutul catastrofei nu este acceptarea răului, ci scoaterea unui grup în afara comunității politice — privarea de ceea ce ea numea „dreptul de a avea drepturi”. Răul, la Arendt, începe atunci când cineva decide că anumiți oameni nu mai contează, că pot fi declarați în afara cadrului legitim al politicii, că simplul contact cu ei „contaminează”.
Or, exact asta face domnul Kelemen când numește „rău” un partid votat legitim de aproape o cincime dintre români și când trasează în jurul a milioane de alegători un cordon sanitaire moral. A invoca pluralismul pentru a justifica eliminarea unui actor din spațiul legitim al politicii înseamnă a sta pe partea greșită a propriei autorități. Cine citează un filosof al pluralității ca să excomunice o parte din electorat nu l-a înțeles pe acel filosof.
Domnul Kelemen a ales să cheme în discuție secolul XX, ideologiile totalitare, dictaturile „de toate felurile”. Bine. Atunci secolul XX trebuie privit întreg, nu pe sferturi. Tradiția politică din care vorbește a dat Europei al doilea stat bolșevic din istorie, Republica Sovietică Maghiară a lui Béla Kun, 1919, cu „Teroarea Roșie” a ei, și un regim interbelic și belic autoritar, aliat al Axei, sub a cărui administrație evreii Ardealului de Nord au fost ghetoizați și deportați la Auschwitz în 1944, peste 131.000 de oameni în câteva săptămâni.
Spun limpede ce nu spun: nu pun aceste fapte în cârca maghiarilor de azi și nici a UDMR. Culpabilitatea colectivă pe criteriu etnic este exact tipul de gândire pe care Arendt l-a demontat, și ar fi nedemn să o folosesc. Punctul este altul, și e simplu: într-o regiune în care fiecare tradiție națională, fără excepție, are pagini grele în secolul totalitarismelor, niciun lider politic nu are luxul moral de a juca inchizitorul. Cine vine din această istorie, ca noi toți, ar trebui să fie ultimul care predă altora lecția despre cum „se acceptă răul pas cu pas”. Pretenția de puritate morală este, ea însăși, semnalul de alarmă.
Mai e ceva ce domnul Kelemen ar trebui să spună onest. Liniile roșii pe care le trasează acum vin de la omul care a fost la guvernare sau a susținut guvernarea aproape neîntrerupt un sfert de secol, cu PNL, cu PSD, cu PDL, cu USL, cu oricine. Cine a stat lângă absolut toți nu are autoritatea de a decreta cine este „atins” și cine este „curat”. Iar dacă România se află azi în impasul instituțional și bugetar pe care îl vedem cu toții, responsabilitatea aparține și celor care au stat permanent la masă, nu doar celor abia ajunși în Parlament. Liniile roșii ale domnului Kelemen se opresc, curios, fix acolo unde începe interesul UDMR de a rămâne la butoane.
Revin de unde am plecat, la Arendt, fiindcă merită citită corect. Adevărata „irreflexivitate” a vremurilor noastre, banalitatea care ar trebui să ne sperie, nu este aceea de a negocia o majoritate parlamentară. Este aceea de a accepta, cu seninătate și cu vocabular înalt, ideea că milioane de cetățeni pot fi declarați, dintr-o trăsătură de condei, în afara comunității politice.
Etichetele în nici un caz nu sunt argumente. Sunt, în schimb, substitutul lor. Iar când substitutul e împrumutat de la Hannah Arendt, măcar să fie împrumutat corect”, a declarat Florin Popovici, deputat AUR.
Comments are closed