Vreau să aduc în atenția acestui for o discuție pe care guvernarea o evită cu grijă, deși este, poate, cea mai importantă decizie strategică a deceniului: nu cât de repede ne înzestrăm Armata, ci ce fel de țară rămânem după ce o facem.
Programele de înzestrare finanțate prin instrumentul european SAFE sunt prezentate publicului prin două cifre: prețul de achiziție și termenul de livrare. Atât. Or, oricine cunoaște domeniul apărării știe că prețul de pe factură este doar vârful aisbergului. În comunitatea de achiziții a NATO există o regulă empirică numită „Raportul de Aur”: achiziția unui sistem de armament reprezintă doar 25–30% din costul lui total. Restul de 70–75% — mentenanța, piesele de schimb, reviziile capitale, modernizarea, integrarea software — se plătește pe parcursul a 30 sau 40 de ani. Pentru un sistem greu, o singură revizie generală poate costa cât 40% din prețul inițial. După două asemenea cicluri, cu inflația la zi, ajungem să fi plătit de câteva ori mai mult decât scria pe contractul pe care l-am semnat cu entuziasm.
Aceasta este factura reală. Și ea va fi achitată nu de cei care taie astăzi panglici, ci de contribuabilul român din următorii treizeci de ani.
Dar problema nu este doar financiară. Este una de suveranitate. O finanțare cu dobândă mică nu înseamnă nimic dacă, după ce am cumpărat platforma, rămânem dependenți de altcineva pentru a o ține în viață. Iar aici avem deja un exemplu pe care nu ni-l putem permite să-l ignorăm: programul Mașinii de Luptă a Infanteriei. Ni s-a promis o localizare de peste 50% a producției în România. Realitatea, potrivit specialiștilor, este în jur de 40% — și, mai grav, partea critică, tehnologiile avansate, capacitatea de reparație capitală rămân în afara țării, cu un hub major de producție în Ungaria.
Ce înseamnă asta, pe românește? Că noi plătim, dar cheia rămâne la altul. Că ne asumăm povara întreținerii pe decenii, dar autoritatea tehnologică, capacitatea de a repara, de a moderniza, de a regenera aceste sisteme rămâne sub control străin. Construim, cu bani grei, o dependență pe termen lung și o numim modernizare.
Or, întreaga rațiune a unui program ca SAFE ar trebui să fie exact opusul: consolidarea industriei naționale de apărare, nu adâncirea dependenței externe. Suveranitatea în apărare nu se cumpără odată cu platforma. Ea se câștigă atunci când ai, pe teritoriul tău, capacitatea industrială de a întreține, repara și moderniza ceea ce ai cumpărat. În caz de criză sau de război, aceasta nu este o nuanță tehnică — este diferența dintre o armată care funcționează și una care așteaptă piese de la o fabrică aflată în altă țară.
Tocmai de aceea am solicitat Ministerului Apărării, în scris, răspunsuri pe care această guvernare le datorează cetățenilor: care este costul total pe ciclul de viață al fiecărui program, nu doar prețul de achiziție; care este gradul real de localizare, producție efectivă, nu simplă asamblare; și dacă vom avea vreodată o capacitate suverană de mentenanță pe pământ românesc sau ne mulțumim cu o localizare simbolică, de fațadă. Stimați colegi, datoria noastră nu este să ne opunem înzestrării Armatei — ea este vitală și întârziată. Datoria noastră este să ne asigurăm că, atunci când plătim pentru apărarea țării, cumpărăm cu adevărat capacitate de apărare, nu o iluzie scumpă și o dependență pe treizeci de ani. Banul public cheltuit pentru securitatea României trebuie să întărească România — industria ei, specialiștii ei, autonomia ei. Altfel, vom fi finanțat suveranitatea altora din buzunarul propriilor cetățeni!
Comments are closed