În luna mai a acestui an, o dronă a lovit un bloc de locuințe în centrul Galațiului, rănind oameni în propriile lor case. La scurt timp, o altă dronă a ajuns necontrolată în Portul Constanța, unde s-a autodetonat. Sunt două incidente care au spulberat un mit întreținut ani de zile: acela că România ar fi pregătită să facă față amenințărilor unui conflict aflat la granița ei.
Reacția autorităților a fost previzibilă și, trebuie să o spun, profund dezamăgitoare. Ni s-a explicat că nu am fi avut timp să analizăm, să cumpărăm și să punem în funcțiune sisteme de apărare împotriva dronelor. Că tehnologia ar fi prea nouă. Că patru ani și jumătate ar fi fost, cumva, un interval prea scurt.
Această explicație se prăbușește în clipa în care privim peste graniță. Războiul dronelor nu a început luna trecută. A început în februarie 2022. De atunci au trecut patru ani și jumătate — un interval în care Ucraina, o țară ocupată parțial, bombardată zilnic, cu economia sub asediu, nu doar că a învățat să se apere de drone, ci a construit de la zero o industrie întreagă și unul dintre cele mai eficiente sisteme de contracarare a dronelor din lume. A făcut asta sub foc. Noi am avut, în aceiași ani, luxul păcii, al unei economii care funcționa și al unei avertizări pe care nimeni nu o poate nega că ar fi lipsit.
Și, totuși, astăzi, ne aflăm aproximativ la nivelul de la care am plecat în 2022.
Întrebarea pe care suntem datori să o punem nu este una tehnică. Este una de responsabilitate. România are cea mai lungă graniță cu Ucraina dintre toate statele NATO. Suntem la câțiva kilometri de regiunile unde se duce un război în care se lansează, zilnic, sute de drone. A pretinde că niciuna dintre ele nu va ajunge vreodată pe teritoriul nostru nu a fost niciodată o evaluare serioasă, ci o iluzie comodă. Iar de această iluzie au beneficiat cei care, an după an, au amânat deciziile pe care erau obligați să le ia.
Stimați colegi, nu vorbim despre o surpriză. Vorbim despre o amenințare anunțată, vizibilă, previzibilă, pe care factorii de decizie — politici și militari — au avut la dispoziție patru ani și jumătate să o gestioneze. Banii pentru apărare au curs. Discursurile despre înzestrare nu au lipsit. Au lipsit rezultatele. Iar atunci când rezultatele lipsesc nu din cauza lipsei de resurse sau de timp, ci a lipsei de prioritizare și de voință, vorbim despre un eșec de management al apărării naționale.
Cetățeanul din Galați care a auzit explozia în propriul bloc nu are nevoie de explicații despre „tehnologii emergente”. Are nevoie să știe că statul pe care îl finanțează din taxele lui este capabil să îl protejeze. Aceasta este obligația minimă a oricărui guvern, indiferent de culoare politică, și este obligația pe care, în acest dosar, statul român a eșuat să o onoreze.
De aceea am solicitat Ministerului Apărării, în scris, răspunsuri pe care țara le merită: ce evaluări de risc s-au făcut din 2022 încoace, ce s-a cumpărat efectiv și s-a pus în funcțiune an de an, dacă am valorificat oferta de cooperare a Ucrainei și, mai presus de toate, care este planul și calendarul asumat în mod ferm pentru ca un al doilea Galați să nu mai fie posibil.
Nu cer vinovați de circumstanță și nici nu transform această tribună într-un rechizitoriu. Cer ceea ce este datoria noastră a tuturor să cerem: ca apărarea acestei țări să înceteze a mai fi o temă de comunicat și să devină o capacitate reală! Pentru că securitatea cetățeanului nu se negociază și nu se amână. Iar timpul pierdut în acești ani nu îl mai putem recupera decât acționând, fără întârziere, de acum înainte.
Comments are closed