Cifrele arată ceva foarte interesant: cea mai mare parte a banilor publici nu a mers către federații sau direct către pregătirea olimpică, ci către cluburile sportive de stat.
De exemplu, în 2024 cluburile sportive de stat au primit 133 milioane E, pe când federațiile sportive 32 milioane E.
Adică de peste 4 ori mai mult.
Printre cluburile finanțate masiv din bani publici se regăsesc:
CSA Steaua București
CS Dinamo București
CS Rapid București
CSM București
CSM Constanța
CSM Oradea
SCM Râmnicu Vâlcea
SCM Gloria Buzău
CS Universitatea Craiova
CS Universitatea Cluj
CSM Galați
CSM Ploiești
CSM Târgu Jiu
CSM Bacău
CSM Baia Mare
Între 55% și 73% din totalul finanțării a mers către cluburile sportive de stat.
După JO Paris 2024, bugetele pentru 2025–2026 au scăzut în termeni reali, de la 183 mil E la 115 mil E, dar “grosul” s-a dus tot la cele 15 cluburi.
Paradoxul este însă altul.
O mare marte din această “mare parte” a fondurilor alocate cluburilor de stat se consumă în aparatul administrativ și managerial al acestor structuri. Prea puțin pentru susținerea sportivilor și a performanței.
Cu alte cuvinte statul finanțează masiv structurile, aparatul, infrastructura, salariile.
Nu doar sportivii, pregătirea olimpică, performanța internațională.
Problema nu este ca și aparatul administrativ este plătit pentru ca este nevoie și de el.
Problema este dimensiunea acestui aparat, mult mai stufoasă decât la un club privat care nu își permite să facă risipă, disproporția, lipsa transparenței, dependența excesivă de stat și lipsa dezvoltării sportului privat și comunitar.
România rămâne unul dintre puținele state europene în care marile cluburi multisport sunt controlate direct de instituții publice și finanțate masiv din bani publici.
Asta diferențiază clar modelul românesc de modelul occidental bazat pe autonomie sportivă, sponsorizare, cluburi private, universități, comunități locale.
România investește strategic în performanță sau doar întreține un sistem sportiv de stat foarte costisitor?
Și mai este încă un paradox. Deși se alocă totuși niște sume considerabile în “sportul românesc”, povara financiară stă tot pe umerii părinților sportivilor. Vorbim de sportul de masă.
În România a ajuns un lux să faci sport de performanță.
Sportul este declarat prin legea nr 96/2000 “de interes național”.
În realitate, pentru mulți dintre cei care trăiesc sau muncesc în sport, el pare să fi devenit un domeniu al dezinteresului național.
De ce? Pentru că:
-finanțări tot mai mici sau distribuite impredictibil, fără o strategie coerentă pe termen lung.
-infrastructură sportivă insuficientă, învechită sau inaccesibilă pentru sportul de masă și pentru copii.
-un cadru legislativ al sponsorizării care, în loc să stimuleze mediul privat, îl descurajează prin birocrație, lipsă de predictibilitate și beneficii limitate.
-fonduri puține, administrate adesea discreționar, în interiorul unor cercuri de influență și interese care blochează performanța autentică.
-alocări inegale și netransparente ale resurselor, unde criteriile de competență și rezultate devin secundare.
-politici precare sau inexistente de safeguarding care lasă sportivii să devină victimele discriminării și abuzului.
Dacă sportul este cu adevărat de interes național, de ce este tratat atât de des ca o povară administrativă și nu ca o investiție strategică în sănătate, educație, imagine externă și viitor?
Sportul nu înseamnă doar medalii. Asta afirmă, văd mai nou, “mai marii” din sportul românesc.
Dar, în realitate, cei care poartă responsabilitatea guvernării sistemului sportiv preferă să iasă cu discursuri pline de demagogie, postări făcute în grabă cu AI care sună bine, dar pe care nici “autorii” nu le cred, PR personal prin poze și filmări în toate pozițiile și la toate evenimentele, de parcă sportivii și sportul în general au nevoie de praf aruncat în ochi, cuvinte goale de conținut, postări făcute cu chatGPT sau poze de panoplie cu “decidenții” din sportul românesc.
Este nevoie de decizii, implicare, măsuri concrete, strategii eficiente care să ducă la rezultate și efecte palpabile, eficiente.
NU DEMAGOGIE!
Dacă vreți un exemplu pentru ceea ce înseamnă “sportul – interes național”, aruncați o privire la vecinii nostrii polonezi, unguri.
În Ungaria, agenția pentru sport este înglobată în ministerul apărării.
Asta înseamnă interes național!
În România sportul este declarat „de interes național” în lege. Și atât!
În Polonia ,Ungaria, sportul este integrat într-o arhitectură de stat strategică, cu investiții masive, infrastructură și asumare politică directă.
Comments are closed