“Imprecaţia grosieră a ministrului UDMR a stârnit, pe bună dreptate, multă indignare. Un slujbaş al Guvernului României îşi bagă mădularul în ditamai interesul naţional. De ce? Pentru că el e maghiar.
Am ales să parafrazez elegant un limbaj suburban, a cărui arhitectură lăuntrică maschează patologia urii. Dispreţul faţă de România nu mai este o slăbiciune pentru conducătorii noştri, ci o veritabilă doctrină.
Nu ştii dacă să plângi ori să te cruceşti când auzi asemenea declaraţii. Eu am preferat să iau notiţe.
Ministrul nu înjură din furie. Înjură din principiu. S-a dat dezlegare la ritualul umilirii poporului român, care nu e bun decât să fie taxat, umilit, batjocorit şi denigrat de “pro-europeni”.
Cândva, la Ministerul Culturii, puteai găsi o personalitate de talia lui Ludovic Spiess, tenorul cu voce de bronz, care şi-a menţinut igienic distanţa aristocrată a artistului veritabil faţă de birocraţie. Ştia un lucru pe care politrucii nu l-au înţeles niciodată: cineva care a cântat Verdi la Viena nu are nevoie de organigrame ca să dea un sens propriei sale existenţe.
Pe urmele lui Nicolae Iorga, academicianul Răzvan Theodorescu vorbea cândva despre “Bizanţ după Bizanţ” cu nostalgia cuiva pentru care patrimoniul artistic naţional era un organism viu, cu nervi, memorie şi demnitate. Nu a simţit niciodată nevoia să-şi mobilizeze anatomia genitală în apărarea unui mandat de ministru.
Şi acum, oficialul UDMR, care a descoperit că interesul naţional poate fi penetrat cu succes de organul sexual, ne provoacă la un răspuns. Tăcerea ar fi fost replica ideală, dar, din păcate, nu ne-o putem permite.
“Eu sunt ungur”, formula rostită cu năduf după declaraţia pornografică, e mai interesantă decât pare.
Identitatea etnică apare la sfârşitul unei pledoarii, ca ultimă absolvire de consecinţe. Ca orice şovin impenitent, ministrul spune că nu datorează nimic României, întrucât domnia sa este ungur. E prăpastia dintre a fi şi a te scuza că eşti.
Noi credeam că demnitarii unui stat european slujesc o naţiune civică sau, altfel spus, comunitatea politică în care etnicii români, bulgari, slovaci, maghiari, evrei, saşi, turci şi armeni au depus, de-a lungul secolelor, straturi succesive de cultură, civilizaţie şi contradicţii fertile.
Dacă ministrul UDMR crede că etnicitatea îl absolvă de răspundere faţă de mandatul public, atunci problema nu mai e de vocabular. Greşită, din capul locului, este însăşi concepţia domniei sale şi a acoliţilor săi.
Interesul naţional este ansamblul obiectivelor strategice, militare, economice, culturale şi spirituale, ale unui stat suveran. Aceste obiective supravieţuiesc oricărui mandat particular, eminamente trecător.
Când tratezi interesul naţional cu vulgaritate şi dispreţ, atunci nu mai serveşti interesul public, ci doar murdăreşti, profanezi şi maculezi.
Interesul naţional nu este proprietatea unui partid sau a unei asociaţii etnice. Interesul naţional este ceea ce rămâne pe masă după ce toţi miniştrii au plecat acasă, şi-au luat dosarele şi şi-au uitat parolele de la calculator.
România este, poate, singura ţară din lume unde Ministerul Culturii a ajuns să fie administrat ca o rană deschisă pe corpul politic al naţiunii române: toată lumea o vede, nimeni nu o tratează.
Asta până când vom decide şi noi, ca un popor lucid şi mai puţin vegetal, să alegem oameni care îşi iubesc ţara, nu care o violează.
În orice stat care mai păstrează o minimă decenţă instituţională, un asemenea derapaj public ar fi fost urmat de o demisie imediată. Funcţia de ministru al Culturii nu poate fi transformată într-o tribună a vulgarităţii, a dispreţului faţă de interesul naţional şi a resentimentului identitar. Din respect pentru instituţia pe care o ocupă, pentru cultura română şi pentru cetăţenii acestei ţări, ministrul UDMR trebuie să îşi prezinte demisia”, a declarat Mihail Neamţu, deputat AUR.
Comments are closed