Am ascultat în ultimele zile, cu o uimire pe care recunosc că mi-o stăpânesc cu greu, un cor întreg de bocitoare. Un spectacol absurd, în care asociații, fundații și diverși vectori de opinie, oameni care altfel ne predică de dimineața până seara, de la amvoanele televiziunilor și din feed-urile rețelelor sociale, despre statul de drept și curățenia morală s-au apucat să își smulgă hainele de pe ei de revoltă. De ce? Pentru că Senatul României a făcut un gest de o normalitate izbitoare. A adoptat o inițiativă legislativă care cere un lucru elementar, pe care orice român de bună-credință îl înțelege: transparență.
Proiectul acesta, pornit din rândurile noastre, din tabăra celor care încă mai cred că suveranitatea unei națiuni începe cu dreptul poporului de a ști cine îi influențează destinul, obligă pur și simplu la declararea anuală a tuturor surselor de finanțare. Dacă ești un cetățean sau o firmă și decizi să pui pe masă mai mult de 5.000 de lei pentru un ONG… păi, să știm și noi. Să fie asumat.
Și mă uitam la zvârcolirile astea… la strigătele astea de disperare din spațiul public. E o ironie absolut colosală aici, dacă stai să o analizezi la rece. Oamenii ăștia care ies în stradă fluturând steagul european, care ne dau lecții despre cum trebuie să fim „în rândul lumii”, sunt exact aceiași care acum ignoră cu o aroganță incredibilă semnalele de alarmă care vin chiar de la Bruxelles. Pentru că, da, Uniunea Europeană a spus-o clar: finanțarea ONG-urilor e o zonă gri, un teren unde, sub paravanul acțiunilor civice sau al granturilor, se ascund interese mari, activități de lobby mascat și influențare politică directă. Când le convine, normele europene sunt literă de evanghelie; când vine vorba să își arate propriile buzunare, brusc, Europa nu mai are dreptate, brusc e dictatură.
Să fim cinstiți până la capăt, căci poporul român s-a săturat de ipocrizie. Părinții noștri, bunicii noștri, familiile care încearcă să își crească copiii în spiritul valorilor creștine și al decenței, sunt bombardați zilnic cu teorii, cu narative agresive, cu o diviziune socială profundă, alimentată artificial. Ne întrebăm de mulți ani: de unde vin toate astea? Cine plătește articolele de presă scrise la comandă, cele care ne desființează identitatea națională? Cine finanțează protestele care încearcă să schimbe decizii politice, luate prin vot?
Dacă legea aceasta va trece și de Camera Deputaților și am credința că va trece, pentru că adevărul nu poate fi îngropat la nesfârșit. Vom afla, în sfârșit, răspunsurile. Vom vedea cine ne cenzurează pentru că avem opinii diferite, cine finanțează propaganda care ne spune cum ar trebui să trăim și ce ar trebui să credem.
Dacă aceste organizații sunt atât de curate și au o misiune atât de nobilă, de ce le e frică? Oamenii corecți nu se ascund la umbra anonimatului. O lege a transparenței ar trebui să le pună o cunună de flori pe frunte, să le valideze bunele intenții. Faptul că se tem atât de tare ne dovedește, de fapt, că miza e alta: ascunderea urmelor.
Comments are closed