Titus Păunescu – Declarație politică – Direcționarea fondurilor din programul SAFE și impactul asupra industriei naționale de apărare

Programul SAFE a fost prezentat ca o oportunitate pentru statele membre de a-și consolida capacitățile de apărare, dar și de a-și întări baza industrială și, din punctul meu de vedere, în cazul României, această oportunitate riscă să fie ratată prin modul în care sunt configurate deciziile de achiziție și negociere.
Datele apărute în spațiul public indică faptul că o parte majoritară a fondurilor contractate de România este direcționată către furnizori externi, în special către Rheinmetall, în timp ce industria românească rămâne într-un rol secundar, fără garanții ferme privind transferul de tehnologie, producția locală sau dezvoltarea unor capacități industriale durabile.
Consider, stimați colegi, că nu discutăm doar despre alegerea unor echipamente, ci despre modul în care statul român înțelege să utilizeze un instrument financiar major: România se împrumută pe termen lung, angajează resurse publice semnificative, dar nu există, până în acest moment, o explicație convingătoare privind felul în care aceste sume se întorc în economia națională.
În același timp, comparația cu alte state membre nu poate fi trecută cu vederea: există exemple în care același mecanism european este folosit pentru a susține, în mod prioritar, industria națională, pentru a crea locuri de muncă și pentru a consolida lanțuri de producție interne, însă, în cazul României, direcția pare inversă: valoarea economică pleacă, iar beneficiile rămân incerte.
Această abordare reflectă o problemă de negociere și de viziune strategică pentru că, fără condiții clare de offset, fără un transfer real de tehnologie și fără obiective industriale asumate, programul SAFE riscă să devină un simplu mecanism de achiziție, fără efecte structurale asupra economiei românești.
Consider, stimați colegi, că este necesară o clarificare publică a acestor decizii și o schimbare de abordare: fondurile europene și împrumuturile contractate în numele statului trebuie să genereze dezvoltare internă, ci nu dependență externă, deoarece, fără o bază industrială solidă, orice politică de înzestrare rămâne incompletă, iar costurile pe termen lung devin greu de susținut.