Prezentată de către: senatorul Costache CHERTIF
Circumscripţia electorală: nr. 26 Maramureș
Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor
Titlul declaraţiei politice: „Slatina nu este „Solotvino”. Statul român datorează respect toponimiei românești istorice din Ucraina. Să cerem statului ucrainean restabilirea toponimiei românești suprimate în perioada sovietică”.
Domnule președinte, stimați colegi,
Relația dintre România și Ucraina se află astăzi într-un moment de importanță majoră. În contextul războiului declanșat de agresiunea Federației Ruse împotriva statului ucrainean, România s-a situat constant și fără echivoc de partea suveranității, independenței și integrității teritoriale a Ucrainei. Țara noastră a oferit sprijin politic, diplomatic, economic și umanitar substanțial, demonstrând solidaritate reală cu poporul ucrainean într-un moment de mare încercare pentru acesta.
Această solidaritate nu exclude însă, dimpotrivă, presupune un dialog sincer și responsabil cu privire la situația comunităților istorice românești din Ucraina și la respectarea identității lor culturale, lingvistice și istorice.
Printre elementele fundamentale ale acestei identități se numără și toponimia istorică românească, care reflectă prezența multiseculară a românilor în regiuni precum Bucovina de Nord, ținutul Herța, nordul și sudul Basarabiei sau Maramureșul istoric.
În acest context, doresc să aduc în atenția Senatului o problemă aparent minoră, dar care are, în realitate, o profundă semnificație simbolică și identitară: utilizarea în comunicarea oficială a statului român a unor forme de toponimie transliterate din rusă sau ucraineană în locul denumirilor românești tradiționale.
Un exemplu grăitor este cel al localității Slatina, din Maramureșul istoric, pentru care în unele comunicări oficiale ale statului român este utilizată forma „Solotvino”. Această practică este surprinzătoare, dacă avem în vedere că Slatina este o localitate românească veche, atestată documentar încă din anul 1360, în legătură cu domeniile voievodului maramureșean Dragoș din Bedeu, cunoscut în tradiția istorică drept descălecătorul Moldovei.
Timp de peste șase secole, populația românească a acestei localități a folosit neîntrerupt denumirea Slatina. Este o denumire românească autentică, transmisă din generație în generație și reflectată chiar și în alte limbi ale regiunii.
Astfel, în limba maghiară localitatea apare ca Aknaszlatina, iar în slovacă drept Slatinské Doly sau Selo Slatina. Chiar și în limba ucraineană, până în anul 1945, forma utilizată era Слатіна, apropiată de denumirea românească.
Abia în perioada ocupației sovietice denumirea tradițională a fost înlocuită cu forma Солотвино, rezultată din politicile de uniformizare administrativă și lingvistică ale regimului comunist. Această schimbare nu a fost rezultatul unei evoluții naturale a limbii, ci al unei decizii administrative impuse de autoritățile sovietice.
De altfel, ucrainizarea și slavizarea arbitrară a toponimiei au constituit o practică sistematică în teritoriile anexate de Uniunea Sovietică. Numeroase localități cu populație românească au fost redenumite forțat, fiind înlocuite denumirile istorice cu forme slave artificiale.
În sudul Basarabiei și în regiunea Odesa, de exemplu, denumiri istorice românești au fost eliminate și înlocuite astfel: Eschipolos a devenit Glubokoe, Hagicurda – Kamâșovka, Barta – Plavni, Ceamașir – Prioziornoe, Chitai – Cervonâi Iar, Cartal – Orlovka, Cioara Mârza – Nadrecinoe, Anești sau Furatu – Furatovka, Fărăoani – Faraonovka, Frecăței – Limanskoe, Mangiu – Mineailovka, Satul Nou – Novoselskoe, Dumitrești – Dmitrovka, Erdecburnu – Utkonosovka, Babele – Oziornoe, Frumușica Veche – Staroselie, Bulboaca – Kotlovina, Anadol – Dolinskoe.
În nordul regiunii Odesa întâlnim exemple similare: Valea Hoțului a devenit Valeagoțulovo, apoi Dolinskoe; Tocila a devenit Tocilovo; Șapte Rediuri – Maiorskoe; iar Bârzul – Kotovsk, redenumit ulterior Podolsk.
Aceste schimbări nu au fost simple ajustări administrative. Ele au făcut parte dintr-o politică de transformare simbolică a spațiului, prin care identitatea istorică a unor regiuni era rescrisă prin intermediul limbajului, prin suprimarea denumirilor românești tradiționale.
Substituirea toponimiei istorice românești cu o alta slavă reprezintă, în esență, o formă de manipulare prin limbaj, menită să inducă ideea unei identități străine acolo unde istoria și realitatea demografică indicau cu totul altceva.
După proclamarea independenței Ucrainei, aceste denumiri au rămas în mare parte neschimbate. În anul 2016, Rada Supremă a Ucrainei a inițiat un amplu proces de decomunizare a toponimiei, însă acesta s-a limitat în principal la denumirile care conțineau elemente ideologice comuniste. Nu s-a procedat însă la restabilirea toponimiei istorice în cazul localităților care fuseseră redenumite abuziv prin slavizare în perioada sovietică. Cu alte cuvinte, procesul a fost unul de decomunizare, dar nu și de desovietizare deplină a toponimiei.
Există însă și exemple încurajatoare. Un caz fericit este cel al satului Mihoreni din ținutul Herța, cunoscut în perioada sovietică sub denumirea Petrașovka sau Petrașivka. În urma unei decizii a consiliului raional Herța, localitatea a revenit oficial la denumirea sa istorică românească.
Acest exemplu demonstrează că restabilirea toponimiei istorice este posibilă atunci când există voință politică și respect pentru identitatea comunităților locale.
În ținutul Herța există și alte localități cărora li s-au schimbat denumirile în perioada ocupației sovietice: Mogoșești, redenumit Bairaki; Becești – Podvalnoe; Pasat – Krupianskoe; Pilipăuți – Velikoselie; Probotești – Diakovțî; sau Mamornița Românească – Radgospodovka.
Toate aceste localități sunt populate astăzi în proporție covârșitoare de români, care continuă să utilizeze în viața de zi cu zi denumirile istorice românești.
În acest context, este cu atât mai surprinzător faptul că uneori chiar instituții ale statului român preferă să utilizeze forme toponimice transliterate, precum „Solotvino”, în locul denumirii românești Slatina.
Trebuie subliniat că românii din Slatina nu au renunțat niciodată la numele localității lor. Denumirea românească apare astăzi pe indicatoarele rutiere trilingve instalate la intrarea în localitate, alături de forma ucraineană și de cea maghiară. Ea este prezentă pe plăcuțele instituțiilor locale și chiar pe stema oficială a orașului.
Prin urmare, dacă românii din Slatina își păstrează numele localității lor, este firesc ca și statul român să facă același lucru.
Desigur, România respectă denumirile oficiale utilizate de statul ucrainean. Însă fiecare limbă are propriile sale tradiții toponimice. Trebuie amintit un principiu bine cunoscut în lingvistică și în practica diplomatică internațională: acela al exo-toponimelor, adică al denumirilor tradiționale pe care o limbă le utilizează pentru localități aflate în alte spații lingvistice.
Exo-toponimele sunt un fenomen universal și perfect legitim. Ele există în toate limbile europene și fac parte din patrimoniul cultural al acestora. Astfel, în limba română spunem Viena, Veneția, Florența sau Moscova, iar nu Wien, Venezia, Firenze ori Moskva. În mod similar, în alte limbi există forme consacrate pentru orașe din România: germanii spun Bukarest, ungurii spun Bukarest sau Bukaresti, iar francezii spun Bucarest. Nimeni nu consideră aceste forme o încălcare a suveranității statelor respective. Ele reprezintă pur și simplu expresia firească a tradiției lingvistice proprii fiecărei limbi. Din această perspectivă, utilizarea în limba română a denumirilor istorice precum Slatina, Cernăuți, Lvov sau Kiev nu este o excepție și nici o anomalie, ci o practică normală, conformă cu uzanțele lingvistice internaționale.
Pentru comunitățile românești din afara granițelor, aceste denumiri nu sunt simple cuvinte. Ele reprezintă o parte a memoriei colective și a identității lor istorice.
De aceea, consider că statul român are datoria de a utiliza și de a proteja toponimia românească tradițională în comunicarea sa oficială. Ba mai mult, statul român are datoria de a cere autorităților ucrainene restabilirea toponimiei românești tradiționale suprimate abuziv în perioada sovietică.
În acest spirit, am adresat Ministerului Afacerilor Externe o întrebare parlamentară prin care solicit clarificări privind utilizarea formei „Solotvino” în locul denumirii românești Slatina și criteriile după care sunt stabilite formele toponimice utilizate de instituțiile statului român.
Cred că este momentul să reafirmăm un principiu simplu: toponimia românească istorică trebuie respectată și utilizată în comunicarea oficială a statului român.
Uneori istoria nu este ștearsă prin tratate sau prin frontiere, ci prin cuvinte. Prin schimbarea numelor locurilor, prin înlocuirea unor denumiri vechi cu altele noi, prin uitarea lentă a limbii în care au fost rostite timp de secole.
Tocmai de aceea, apărarea toponimiei istorice nu este o simplă chestiune filologică. Ea este o formă de respect față de memoria locurilor și față de oamenii care au trăit și trăiesc acolo.
Românii din Maramureșul istoric, din Bucovina de Nord, din ținutul Herța sau din sudul Basarabiei nu și-au uitat nici limba, nici numele satelor și orașelor lor. Ei continuă să spună Slatina, Mihoreni, Mogoșești, Barta, Cetatea Albă, Cernăuți, Nani, Cartal, Biserica Albă sau Mamornița Românească, așa cum au spus și părinții și bunicii lor.
Dacă ei nu au renunțat la aceste nume, cu atât mai puțin ar trebui să renunțe statul român la ele.
Pentru că uneori identitatea unui popor începe cu un lucru foarte simplu: cu felul în care își numește locurile.
De aceea, cred că este firesc să spunem răspicat și fără ezitare: Slatina a fost, este și va rămâne Slatina în limba română. Să se audă și la Ministerul Afacerilor Externe de la București!
Comments are closed