Educația nu este o anexă a bugetului, ci structura de rezistență a statului. În jurul școlii se organizează coeziunea socială, mobilitatea economică și încrederea publică în instituții. Din acest motiv, diminuarea substanțială a personalului din sistemul educațional în anul 2025, confirmată de datele oficiale, nu poate fi tratată ca un simplu detaliu administrativ deoarece este vorba, până la urmă, despre o modificare cu efecte directe asupra calității actului didactic, asupra stabilității școlilor și asupra echilibrului social.
Din punctul meu de vedere, reducerea masivă a pozițiilor ocupate indică o problemă de viziune și de prioritizare publică: în practică, fiecare post care dispare înseamnă norme redistribuite, presiune suplimentară asupra cadrelor rămase în sistem, limitarea activităților remediale și scăderea capacității școlilor de a răspunde nevoilor reale ale elevilor, în contextul în care nu discutăm doar despre cifre, ci despre profesori, consilieri școlari, personal auxiliar și nedidactic, fără de care funcționarea normală a unităților de învățământ devine fragilă.
Calitatea educației nu poate crește într-un context de contracție a resursei umane – supraaglomerarea claselor, încărcarea normelor și instabilitatea profesională afectează, inevitabil, procesul didactic. Orice discurs oficial despre performanță, reformă curriculară sau modernizare instituțională își pierde credibilitatea atunci când realitatea din școli este marcată de deficit de personal și incertitudine.
Există, totodată, o dimensiune socială care nu poate fi ignorată, anume cei care părăsesc sistemul educațional nu dispar din economia reală, ei intră în statisticile privind șomajul, solicită sprijin social sau migrează către alte domenii. Reducerea personalului transferă, astfel, presiune financiară către bugetele de protecție socială și creează insecuritate profesională într-un sector care ar trebui să ofere stabilitate și predictibilitate, ceea ce înseamnă că statul economisește aparent într-un capitol bugetar, dar plătește, ulterior, prin alte mecanisme.
Din perspectiva responsabilității publice, problema esențială rămâne lipsa unei explicații coerente și complete. Care sunt cauzele reale ale acestei diminuări? Ce evaluări de impact au fost realizate? Ce indicatori arată că procesul educațional nu este afectat? În absența unor răspunsuri clare, se conturează impresia că educația suportă costurile unor ajustări bugetare fără o fundamentare strategică adecvată!
Consider, stimați colegi, că politica publică în domeniul educației trebuie să plece de la o premisă simplă: resursa umană nu este o variabilă secundară, ci nucleul sistemului și orice reformă autentică presupune investiție în profesori, stabilitate profesională și consolidarea capacității instituționale a școlilor. Reducerile de personal, aplicate într-un mod opac sau insuficient explicat, produc exact efectul contrar.
În opinia mea, Guvernul are obligația de a prezenta transparent datele, cauzele și măsurile corective, pentru că educația nu poate funcționa sub semnul improvizației administrative!
Școala românească are nevoie de stabilitate, ci nu de contracții repetate. Are nevoie de politici coerente, ci nu de ajustări care slăbesc sistemul. Iar responsabilitatea pentru această direcție aparține, integral, executivului!
Comments are closed