„IMCA, taxarea pe cifra de afaceri, impozitul pe construcții speciale, creșterea artificială a salariului minim, impozitarea dividendelor la 16% și impozitul suplimentar pe bănci nu sunt reforme. Sunt instrumente de extracție rapidă de bani, cu efecte structurale devastatoare asupra firmelor românești și asupra economiei reale.
În construcții, statul „ciupește” periodic fără să priceapă un fapt elementar: cifra de afaceri se formează pe cicluri multianuale. Contractele sunt semnate pe 2–5 ani, cu bugete și marje stabilite dinainte. Orice taxă introdusă peste noapte nu este ajustare fiscală, ci taxă de protecție mascată, aplicată retroactiv pe contracte deja asumate. Statul nu participă la risc, nu acoperă pierderi, dar apare constant să-și ia partea.
Impozitul pe construcții speciale pornește de la o logică fiscală greșită: presupune că aceste active generează o valoare adăugată brută mare și, deci, pot suporta o taxare suplimentară. În realitate, majoritatea construcțiilor speciale aparțin unor industrii integrate în lanțuri de producție, unde profitabilitatea reală pe întreg lanțul este modestă – de regulă 6–8% – chiar dacă anumite verigi pot avea temporar marje mai ridicate, de 20–25%. Taxarea nu lovește izolat într-un „actor bogat”, ci creează un cost suplimentar care se propagă pe întreg lanțul industrial, comprimând marjele, reducând competitivitatea și împingând costurile în prețuri mai mari, investiții amânate sau concedieri
IMCA este exemplul perfect de ipocrizie fiscală. Sub pretextul „taxării marilor companii”, IMCA le oferă acestora un avantaj net estimat la circa 760 de milioane de euro anul viitor, dacă rulează aceeași cifră de afaceri. Motivul este simplu: nu atinge exportul de profit. Taxele de management, clearingul cu compania-mamă, serviciile „intangibile” și prețurile de transfer rămân neatinse. Acolo pleacă miliardele. Acolo guvernul nu are curaj să intervină.
O taxă de transfer de 10% aplicată acestor mecanisme ar fi fost mai corectă, mai eficientă și mult mai profitabilă pentru buget. Dar asta ar fi însemnat confruntare directă cu multinaționalele. Guvernul a ales soluția comodă: taxare uniformă, fără discernământ, inclusiv asupra firmelor care își țin profiturile în România.
În retailul online românesc, efectul este mortal. Marjele reale sunt de 2–3%, cifra de afaceri este sub un milion de euro, iar multe firme sunt startupuri românești, transparente fiscal. Ele nu au unde să-și exporte profiturile. Și totuși sunt taxate pe volum, nu pe valoare. Concurenții străini își scot profiturile; românii rămân și plătesc. Asta nu e piață liberă. Este concurență asimetrică.
La toate acestea se adaugă impozitul suplimentar pe bănci, exemplu clasic de fiscalitate fără strategie. Taxa este dublată pentru anul 2026, pentru a acoperi pe termen scurt găurile bugetare, dar dispare convenabil din 2027. Costul este transferat rapid în dobânzi și comisioane, populația și firmele plătesc nota, iar statul mimează reforma eliminând ulterior o taxă pe care tot el a umflat-o artificial. Această practică confirmă tiparul: taxe temporare, impredictibile, cu efecte permanente în economie.
La toate acestea se adaugă lovitura finală: impozitarea dividendelor la 16%. O măsură care lovește direct în capitalizarea firmelor românești. Antreprenorii locali nu trăiesc din salarii cosmetizate politic, ci din dividende scoase rar, prudent, după ani de risc și reinvestire. Prin această taxare, statul:
- penalizează acumularea de capital autohton,
- descurajează reinvestirea,
- împinge firmele spre stagnare, evaziune sau relocare fiscală.
În timp ce multinaționalele își scot profiturile prin optimizări sofisticate, antreprenorul român este taxat brutal, la vedere, pentru fiecare leu rămas în firmă și pentru fiecare leu încercat să fie recuperat după ani de muncă.
Nici „creșterea salariului minim” nu este ceea ce pare. În condițiile actuale, nu este o creștere reală, ci una contabilă. Prin reducerea deducerii personale de la 300 la 200 de lei, statul își recuperează imediat o parte din „generozitate”. Rezultatul este un plus real de doar 96,87 lei net pe lună pentru angajatul plătit cu minimul. Costurile cresc pentru firme, câștigul e simbolic pentru angajat, iar statul câștigă sigur.
Concluzia este simplă și dureroasă:
Guvernul nu crește salarii, crește baza de impozitare.
Nu face reforme, face contabilitate creativă.
Nu apără economia națională, o taxează până la epuizare, protejând mecanismele prin care profiturile pleacă din țară.
Aceasta nu este guvernare.
Este administrarea declinului, cu factura pasată, ca de obicei, firmelor românești și oamenilor care muncesc aici”, a declarat deputatul AUR Eduard Koler.
Comments are closed