În nordul Bucovinei, în regiunea Cernăuți, are loc în aceste zile o tragedie națională despre care Bucureștiul vorbește în șoaptă: dispariția sistematică a învățământului în limba română.
Nu este o amenințare viitoare, ci o realitate crudă, confirmată prin votul Consiliului Regional Cernăuți, care a aprobat o nouă rețea școlară ce lovește în plin comunitatea românească.
Din cele 32 de licee existente în regiune, 20 aveau predare integral în limba română, iar 12 funcționau în sistem mixt, româno-ucrainean.
După aplicarea noii rețele, vor rămâne doar 4 licee exclusiv românești, iar alte 9 vor fi transformate în instituții „mixte”, unde limba română va fi redusă la statut de materie secundară.
Asta înseamnă că 16 licee românești dispar complet.
Un simplu calcul arată dimensiunea dezastrului: o pierdere de 80% din învățământul liceal în limba română din regiune.
Cele câteva licee care ar mai supraviețui se află la Cernăuți, Hliboca, Ostrița și Herța.
În schimb, localități românești istorice precum Mahala, Crasna, Noua Suliță, Pătrăuți sau Tărășeni vor pierde dreptul de a-și educa tinerii în limba maternă.
Aplicarea oficială a acestei așa-zise „reforme” este planificată pentru 1 septembrie 2027, dar în realitate procesul de desființare a început deja: se taie clase, se reduc posturi, se taie finanțarea.
Este o lichidare lentă, dar sigură, a școlii românești din nordul Bucovinei.
Autoritățile ucrainene vorbesc despre „optimizare” și „modernizare”.
Dar știm cu toții că aceasta nu este o reformă, ci deznaționalizare programată.
Acolo unde limba română devine opțională, peste o generație nu va mai exista nicio generație care s-o vorbească.
Școala este ultimul zid al identității noastre naționale.
Când școala dispare, dispare și neamul.
Românii din Ucraina nu cer favoruri. Cer doar să-și poată învăța copiii în limba lor, așa cum prevede Constituția Ucrainei, tratatele internaționale și, mai ales, bunul-simț al unei Europe care se pretinde democratică.
Ceea ce revoltă cel mai mult este tăcerea vinovată de la București.
Ministerul Afacerilor Externe s-a limitat la un comunicat palid, în care afirmă că „lista liceelor din regiunea Cernăuți nu este o decizie finală” .
În același timp, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni tace complet.
Nicio poziție publică, nicio acțiune concretă, nicio prezență acolo, în mijlocul oamenilor care se simt abandonați de propria țară.
Această liniște oficială este cea mai dureroasă formă de trădare.
Pentru că atunci când un guvern știe că o comunitate românească este pe cale să fie ștearsă din harta educației și alege să nu reacționeze, nu mai putem vorbi despre diplomație, ci despre complicitate prin neputință și indiferență.
Se vorbește mereu despre „parteneriate strategice”, despre „sprijin pentru Ucraina”.
Dar niciun parteneriat nu poate justifica abandonarea propriilor copii.
România oferă ajutoare, energie, bani, susținere politică, dar nu cere nimic în schimb pentru românii care trăiesc acolo de secole.
Nu condiționează nimic, nu apără nimic, nu ridică vocea.
Un stat care tace când îi sunt închise școlile nu mai are imagine externă, are doar rușine internă.
România sprijină Ucraina, dar sprijinul trebuie să fie condiționat clar de respectarea deplină a drepturilor minorității române: educație, limbă, cultură, credință.
Nu de amânări, nu de promisiuni diplomatice, ci de garanții scrise și aplicate.
De aceea, cer Guvernului României să prezinte de urgență Parlamentului lista completă a școlilor românești afectate de reorganizarea din regiunea Cernăuți.
Cer Departamentului pentru Românii de Pretutindeni să inițieze un plan de sprijin concret, burse, transport, tabere, manuale, asistență juridică, pentru elevii și profesorii din aceste școli.
Și cer Ministerului Afacerilor Externe să transmită o notă oficială către Consiliul Europei și Comisia Europeană, privind încălcarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare de către Ucraina.
Românii din nordul Bucovinei sunt parte vie din trupul acestei națiuni.
Nu sunt o „minoritate străină”, ci rămășița unui neam rupt de granițe, nu de inimă.
Fiecare școală românească ce se închide acolo este o biserică a limbii care moare.
Și dacă nu vom reacționa acum, peste câțiva ani nu vom mai avea ce apăra, ci doar ce plânge.
Comments are closed