Vasile Nagy – declaraţie politică despre “Aurul negru”

“Aurul negru”

România are o experienţă de aproximativ 150 de ani în domeniul extracţiei de petrol. La nivel mondial, în 1857, industria petrolieră românească a stabilit 3 premiere:

1. A fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale. The science of petroleum certifică, în 1938, faptul că România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol de 275 de tone, înregistrată în statisticile internaţionale. A fost urmată de SUA, în 1859, de Italia, în 1860, de Canada, în 1862 şi de Rusia, în 1863.

2. Prima sondă petrolieră comercială a fost construită în România. Primele “instalaţiile petroliere” din ţară au fost pompele de petrol de la Lucăceşti (Bacău).

Pompele foloseau o metodă rudimentară de rafinare a petrolului asemănătoare cu cea folosită la obţinerea ţuicii în cazane artizanale. Prima rafinărie industrială a fost construită de fraţii Mehedinţeanu la periferia Ploieştiului, pe strada Buna Vestire nr.174. Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, fiind confecţionate din oţel forjat manual. Echipamentul a fost comandat din Germania de la Compania Moltrecht. În decembrie 1856, începe construcţia “fabricii de gaze” de la Ploieşti, a lui Marin Mehedinţeanu.

3. Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la Ploieşti avea calităţi deosebite – era incolor şi inodor şi ardea cu o flacără luminoasă de intensitate şi formă constantă, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil. Oferta de 336 de lei pentru fiecare felinar elimina orice concurenţă. Începând cu 1 aprilie 1857, Bucureştiul avea să fie iluminat cu 1000 de lămpi.

Petrolul este elementul-cheie care a asigurat creşterea economică a României din perioada interbelică, una dintre cele mai mari din lume (5,5). Producţia de petrol a atins vârful în anul 1936, atunci când România era al cincilea exportator de petrol din lume, după Indiile Olandeze (6.500.000 de tone), Iran (8.500.000 de tone), SUA (15.000.000 de tone) şi Venezuela (19.000.000 de tone).

Pentru unele state şi naţiuni, în diferitele contexte ale istoriei moderne şi contemporane, rezervele bogate de “aur negru” au fost o binecuvântare, dar în acelaşi timp şi un blestem care a adus nenorociri greu de prevenit din cauza invidiei unor state.

Conform estimărilor Comisiei Naţionale de Strategie şi Prognoză, producţia de ţiţei este estimată pentru anul 2022 la 3,2 milioane tep, iar importurile sunt preconizate la 8,815 milioane tep, în 2022.

Proiectul Strategiei Energetice, publicat pe site-ul Ministerului Energiei, estimează că producţia de ţiţei îşi va continua tendinţa de scădere lentă între 2030 şi 2050, de la 22 la 13 TWh (1,93 la 1,15 milioane tep).

În contextul în care, după 1990, în primii 13 ani, în România, au fost distruse, demolate, închise, 1256 de mari întreprinderi, consider că trebuie mai bine cunoscut ceea ce a însemnat România în industria de petrol.

Însă, înainte de a începe acest demers, trebuie spus că, în acest domeniu, al trăiniciei obiectivelor industriale, supuse doar oscilaţiilor din economia capitalistă, lucrurile s-au reglementat, la propriu. Azi activitatea de cercetare-dezvoltare constituie o prioritate naţională şi are un rol determinant în strategia de dezvoltare economică durabilă.

Sectorul de rafinare din România, în 2022, este format din patru rafinării operaţionale: Petrobrazi, deţinută de OMV Petrom, Petromidia şi Vega, deţinute de Rompetrol, Petrotel, deţinută de Lukoil, care au o capacitate operaţională totală de aproximativ 12 milioane de tone pe an.

În anul 2017, rafinăriile din România au prelucrat 11,2 milioane de tone de ţiţei şi aditivi (livrările brute interne observate au fost 11,17 milioane tone de ţiţei şi aditivi, din care 3,52 milioane tone din producţia internă), rezultând 5,47 milioane tone motorină; 1,55 milioane tone benzină şi kerosen; 0,56 milioane tone cocs de petrol; 0,7 milioane tone GPL; 0,38 milioane tone păcură; 0,2 milioane tone nafta; 0,5 milioane tone gaze de rafinărie şi 0,81 milioane tone de alte produse de rafinărie. Consumul total de produse petroliere a fost de 9,45 milioane tone.

În anul 2017, importul net de ţiţei a fost de 7,75 milioane de tone, în principal din Kazahstan şi Federaţia Rusă, dar şi din Azerbaidjan, Irak, Libia şi Turkmenistan, iar importurile de produse petroliere au fost de circa 2,98 milioane tone.

România este un exportator de produse petroliere. Conform datelor statistice, în anul 2017 România a exportat combustibili petrolieri şi lubrifianţi în valoare de 2.285,3 milioane euro, dintre care 943,4 milioane euro carburanţi pentru motoare.

Productivitatea muncii în petrol şi gaze este, în medie, de peste patru ori mai mare decât productivitatea medie a muncii în economie. Acest lucru explică într-o oarecare măsură, impactul indirect şi indus relativ mare pe care industria de petrol şi gaze îl are asupra economiei.

Sectorul de petrol şi gaze din România a fost, de zeci de ani, un contribuitor semnificativ la creşterea PIB-ului.

Cu toate acestea, în ultimii ani, această contribuţie a început să scadă încet şi treptat, declanşată de un cumul de factori, inclusiv factori economici, cum ar fi scăderea ratelor de înlocuire a rezervelor, sau măsuri de reglementare şi modificări ale politicilor, acestea din urmă având loc atât pe plan intern, cât şi la nivelul Uniunii Europene.

În ultimii ani, în special, a existat o trecere treptată de la politici care au susţinut producţia de petrol şi gaze la politici axate pe descurajarea combustibililor fosili, încurajând utilizarea tehnologiilor şi combustibililor alternativi, în special a energiei regenerabile.

Această tendinţă a apărut într-un moment în care preţurile mai mici ale petrolului şi gazelor au exercitat o presiune mai mare asupra performanţei sectorului, în special după anul 2014.

Cu toate acestea, România, alături de alte câteva ţări, a reuşit să negocieze o aşa-numită neutralitate tehnologică, ce ar putea oferi investiţiilor în gaz mai multă amploare în următorul deceniu. După cum se arată în textul Consiliului European, România ar putea decide asupra propriului său mix energetic, pentru a atinge obiectivul climatic 2030.

Rezervele energetice ale României sunt pe terminate.

Dacă se menţine actualul ritm de extracţie, gazele naturale se termină în opt ani, iar petrolul în aproape 22 de ani.

Scenariile avansate privind perioada de timp în care se termină rezervele de gaze şi petrol nu iau însă în calcul noile descoperiri de zăcăminte, a căror exploatare întârzie, însă.

În Marea Neagră românească există, însă, un potenţial de 200 de miliarde de metri cubi de gaze, potrivit unor estimări mai vechi ale Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale.

Cei mai mari producători europeni sunt Norvegia şi Marea Britanie, iar rezervele lor se termină în 10,8, respectiv 6,6 ani, iar la nivel global, rezervele de petrol s-ar termina în 53 de ani.

Statul român pierde anual sute de milioane din taxe neîncasate, pe care ar fi putut să le încaseze.

Românii se conectează la noi centrale pe gaz şi producţia naţională este în scădere şi importăm mai mult din Federaţia Rusă.