Flucuș Dumitru – declarație politică – “80 de ani de la bătăliile de la Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă”.

“80 de ani de la bătăliile de la Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă”.

Se împlinesc 80 de ani de la bătăliile de la Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a pierdut jumătatea de nord a Transilvaniei în favoarea Ungariei şi, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, a cedat Basarabia Uniunii Sovietice, care, în plus, ne-a răpit şi Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, drept despăgubire pentru alipirea Basarabiei, timp de 22 de ani, la România.

Anul următor, aveam ca proiect de ţară Reunificarea Naţională prin eliberarea teritoriilor ocupate de sovietici şi redobândirea Transilvaniei de Nord.

Alături de Germania, aliatul nostru strategic de atunci, armata noastră a început eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

Cu speranţa că implicarea consistentă a Armatei României în continuarea războiului contra bolşevicilor va avea ca rezultat recuperarea Transilvaniei de Nord, ţara noastră a trimis pe frontul de est peste 250.000 de militari, organizaţi în două armate.

Bătălia de la Stalingrad, din perioada 23 august 1942 – 2 februarie 1943, este cea mai mare şi cea mai sângeroasă bătălie din istoria omenirii, numărul pierderilor de vieţi omeneşti fiind de peste 3 milioane.

Doar între 19 şi 22 noiembrie 1942, peste 150.000 de luptători români au pierit în această bătălie. Deşi au fost învinşi, ei s-au acoperit de glorie. Sunt acum eroii uitaţi ai neamului nostru.

Rusia a atacat şi ocupat teritoriile româneşti de 12 ori, România a atacat Rusia doar o singură dată, şi asta pentru a-şi recupera teritoriile istorice şi tezaurul.

Istoria noastră suntem obligaţi să ne-o asumăm aşa cum a fost, conştienţi că eroii noştri s-au sacrificat pentru reîntregirea ţării.

După 23 August 1944, România a avut un alt partener strategic, URSS, şi un alt proiect de ţară, care de fapt nu era al nostru şi nu era dorit – instaurarea comunismului.

Cei care şi-au slujit ţara şi au respectat ordinele au purtat toată viaţa vinovăţia, declarată de regimul impus de ruşi după 23 august 1944, de a fi luptat împotriva popoarelor sovietice.

Comandanţii care s-au umplut de glorie pe frontul de est au fost executaţi în Valea Piersicilor, la Jilava, au murit în închisorile de la Aiud, Văcăreşti, Râmnicu Sărat, Făgăraş, Sighet şi s-au chinuit în condiţii inumane, ani grei, întemniţaţi.

După 80 de ani de la acea luptă, nimeni nu se îngrijeşte de rămăşiţele eroilor români căzuţi la datorie pentru ţară şi pentru graniţele ei.

Nu există niciun cimitir, un monument, un mausoleu, o troiţă sau măcar o cruce pentru ei.

Toate ţările care au ostaşi căzuţi în bătăliile de la Cotul Donului s-au îngrijit de eroii lor.

Noi, urmaşii eroilor căzuţi, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lor, să recuperăm memoria şi să rememorăm sacrificiul ostaşilor români, ca o responsabilitate ce o avem în faţa generaţiilor viitoare.

Cinste lor, eroilor căzuţi la Stalingrad acum 80 de ani!