15–16 decembrie 1989, Timișoara, România. Plutea în aer o stare de tensiune, amplificată de nemulțumirea populației față de măsurile restrictive în privința hranei și utilităților. În plus, închiderea micii oaze de libertate reprezentată de târgul de Mehala, pe 10 decembrie, adusese un plus de tristețe în acel Crăciun 1989 care nu se celebra decât acasă, discret și care, pentru mulți, ar fi fost unul cenușiu.
Evacuarea pastorului reformat Laszlo Tokes de la Biserica Reformată din Piața Sfânta Maria, din cartierul Elisabetin, a dus la proteste ale localnicilor. În dimineața de sâmbătă, 16 decembrie 1989, mai mulți oameni au pornit din diverse părți ale Timișoarei spre Mehala, cu tramvaiele, dorind să vadă dacă târgul Mehala s-a redeschis. Multe tramvaie treceau pe Bulevardul 6 Martie (azi Bulevardul 16 Decembrie 1989), care se continua cu strada ce separă cartierele Iosefin și Elisabetin, Calea Șagului.
Pe 16 decembrie 1989, erau circa 200 de oameni care se adunaseră în Piața Sfânta Maria. Doi tineri curajoși, poetul Ion Monoran (1953–1993) și Dan Zăgănescu, au decis să oprească tramvaiele. Tramvaiul 8 a fost oprit de Ion Monoran, care a tras cu putere de funia pantografului, decuplând tramvaiul de la tensiune. Un alt tramvai a fost oprit de Dan Zăgănescu. Oamenii care au coborât din tramvaie au venit alături de cei aflați în Piața Sfânta Maria.
Surpriza pentru autoritățile locale a fost mare, pentru că Securitatea și Miliția nu aveau suficiente forțe de teren. Protestatarii au spus clar că vor merge spre sediul Județenei de Partid Timiș. S-a făcut apel la Armată să intervină dinspre Caransebeș, Arad și Buziaș, cu tancuri și TAB-uri. Mulți tineri curajoși au decis să oprească tancurile care veneau spre Timișoara. Au aruncat cu vopsea pe vizetele tancurilor, au spart butoaiele cu motorină atașate acestora. Unii au reușit să lege cu lanțuri șenilele tancurilor de șinele de tramvai, scoțând pietrele cubice din terasamentele liniilor.
Atunci, pe 16 decembrie 1989, tinerii care au oprit tramvaiele cu mâinile goale au strigat „Libertate!”. Alți oameni au strigat: „Vrem căldură!”, „Vrem mâncare!”, „Jos cizmarul!”, „Nu mi-e frică de comunism!” (Dan Zăgănescu).
Ceaușescu intenționa să plece în Iran pe 18 decembrie 1989 și dorea liniște la Timișoara. În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, pe fondul creșterii în amploare a protestelor, Armata și Securitatea deschid focul. Represiunea continuă și în noaptea de 17/18 decembrie 1989. Cad peste 60 de morți și sunt răniți peste 160 de timișoreni.
O comisie specială formată din generali de la București decolează la ora 14:30 de la București („avionul generalilor” îi avea la bord pe Victor Athanasie Stănculescu, Ștefan Gușă, Constantin Nuță, Mihai Chițac și Ion Coman) și vine la Timișoara să coordoneze represiunea.
Elena Ceaușescu, rămasă la comanda represiunii la București, ordonă pe 18 decembrie 1989 ca 43 de cadavre, împușcate cu muniție separată de cea aflată în uzul Armatei, Miliției și Trupelor de Securitate, aflate în morga Spitalului Județean Timișoara, să fie selectate și încărcate într-o izotermă Comtim pentru a fi transportate în secret spre Deva–Sibiu–Pitești–București, pentru a fi incinerate la Crematoriul Uman Cenușa din Capitală. Oficial, familiile lor urmau să afle că acești 43 de oameni ar fi părăsit România pe fondul tulburărilor.
Operațiunea a avut loc între 18 și 20 decembrie 1989 și a fost codată „Trandafirul” și „Vama”. Oficial, în acte s-a trecut „incinerare de bunuri sosite din străinătate care s-au degradat”. Familiile celor duși la București (unele persoane decedate fuseseră duse la spital de membri ai familiei sau prieteni) au cerut să își vadă rudele și prietenii sau să ia acasă cadavrele.
În timp ce morții arși au avut cenușa aruncată într-o gură de canal din Popești-Leordeni, pe 20 decembrie 1989, Timișoara se proclamă „oraș liber de comunism”. Întors din Iran, Ceaușescu va proclama starea de necesitate în Timiș, iar o echipă de activiști de la București vrea să trateze cu revoluționarii. Numai că revoluționarii cer demisia lui Ceaușescu. Era începutul sfârșitului.
Pe 21 decembrie, mitingul organizat la București de Ceaușescu pentru a condamna „acțiunile huliganice” din Timișoara se întoarce contra lui Ceaușescu. Pe 22 decembrie 1989, Ceaușescu părăsește puterea la bordul unui elicopter care abia se ridică de pe clădirea CC al PCR.
„Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” a fost strigătul de libertate al unui popor asuprit, persecutat și obligat să supraviețuiască fără minime condiții de viață compatibile cu secolul XXI aflat spre final. Totul a început cu tineri timișoreni curajoși care au oprit tramvaiele din Timișoara cu mâinile goale și au declanșat flacăra Revoluției. Ei sunt eroii adevărați.
Să ne amintim de curajul lor și de jertfa eroilor căzuți la Timișoara, pe 16–18 decembrie 1989!
Comments are closed