Astăzi aduc în atenția dumneavoastră o realitate dureroasă, dar pe care nu mai avem dreptul să o ignorăm: situația copiilor din România care trăiesc cu dizabilități. Datele oficiale arată că peste 80 de mii de copii sunt înregistrați cu diverse grade și tipuri de dizabilități – fizice, senzoriale, intelectuale sau asociate. În spatele acestor cifre se află destine fragile și familii care duc, zi de zi, o luptă aproape nevăzută pentru dreptul elementar la demnitate și la o viață normală.
Acești copii au dreptul, garantat de Constituție și de convențiile internaționale, la educație, tratament medical adecvat, integrare socială și o viață independentă, pe cât este posibil. Și totuși, realitatea din teren arată altfel: școlile adaptate sunt insuficiente și inegal distribuite, terapiile de recuperare sunt costisitoare, iar asistența socială rămâne birocratică, greoaie și adesea subfinanțată. Părinții devin, practic, un „sistem paralel” de sprijin, asumând eforturi uriașe emoționale, financiare și logistice.
România nu își poate permite să rămână spectator. În bugetul național, sumele destinate intervenției timpurii, consilierii părinților și formării cadrelor didactice sunt încă marginale, deși fiecare leu investit în primii ani de viață aduce rezultate incomparabil mai bune. Este inacceptabil ca un copil să aștepte luni sau chiar ani pentru un diagnostic corect și pentru un plan de terapie personalizat.
Fac apel la Guvern și la toate forțele politice să tratăm acest subiect ca pe o prioritate națională. Solicit:
Creșterea finanțării pentru centrele de intervenție timpurie, pentru programele educaționale incluzive și pentru dotarea școlilor cu specialiști în terapie ocupațională, kinetoterapie, logopedie și asistență psihopedagogică;
Simplificarea și digitalizarea procedurilor de obținere a certificatului de handicap, astfel încât sprijinul să ajungă rapid la familie;
Parteneriate public–privat și colaborare cu organizațiile neguvernamentale, pentru extinderea serviciilor de terapie, consiliere și integrare, acolo unde statul nu poate acoperi toate nevoile;
Programe de formare continuă pentru cadrele didactice și personalul medical, astfel încât integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul de masă să fie o realitate, nu doar o formulă pe hârtie.
Nu cerem compasiune, ci responsabilitate. Fiecare copil, indiferent de diagnostic, este un cetățean al României și are dreptul la șanse reale de dezvoltare. A-i ignora înseamnă a ne condamna propriul viitor și a renunța la resursa cea mai prețioasă a națiunii: copiii săi.
Vă invit, stimați colegi, să transformăm aceste cuvinte în fapte. Copiii cu dizabilități au nevoie de noi acum, nu mâine!
Comments are closed