Odată cu închiderea Unității 1 de la Cernavodă pentru retehnologizare și cu oprirea hidrocentralei Vidraru, România riscă să fie împinsă într-o instabilitate energetică. Problema nu este doar tehnică, ci una de siguranță națională: nu am pus nimic în loc.
Unitatea 1, reactor CANDU-6, intră în retehnologizare în 2026, iar timp de doi ani vom depinde exclusiv de Unitatea 2. În paralel, Vidraru – cu 220 MW – este deja oprită. Rezerva de putere sincronă a sistemului scade la doar 230 MW, adică exact cât producea Vidraru. Fără această plasă de siguranță, orice incident major – o oprire bruscă a Unității 2 sau a unui grup hidro – poate declanșa un lanț de pene și chiar blackout.
Explicat simplu: sistemul trebuie să mențină 50 Hz. Dacă pierdem brusc o sursă mare, fără „greutate sincronă” și răspuns instant, frecvența scapă de sub control. Importurile nu pot rezolva problema într-o secundă. Impactul se va simți direct în facturi, cu scumpiri de până la 20% și pierderea competitivității industriei.
Soluțiile există și trebuie accelerate: finalizarea centralei de la Iernut, demararea Mintia, proiectul hidro de pompaj Tarnița, integrarea de baterii mari în servicii de sistem și modernizarea parcurilor regenerabile, tip grid forming-capabilit (invertoare care simuleaza inertia rotorului masiv furnizind instant energie reactiva, stabilizind reteaua. Totodată, este nevoie de reguli noi: serviciu de răspuns rapid la frecvență, prag minim de inerție și un plan operațional zilnic care să păstreze rezervele hidro pentru orele critice.
Adevărul e simplu: știm data, știm riscul și știm soluțiile. Dacă nu acționăm acum, din 2027 România va importa mai mult, va plăti mai mult și va trăi cu riscul de întreruperi. Cine stinge lumina?
Comments are closed