Trecutul îngropat la Botoșani
Deși județul nostru este numit, generic, „țara paielor”, oricine studiază cu adevărat trecutul Botoșaniului descoperă o istorie fascinantă, care se întrevede și astăzi pe străzile Centrului Vechi sau în clădirile de patrimoniu ce veghează orașul de peste o sută de ani.
La începutul secolului XX, Botoșaniul era un târg provincial cochet, locuit de boieri de viță veche, de negustori dar și de simpli orășeni. Târgul beneficia de iluminat electric, avea cele mai moderne hale de lactate și carne din România, proiectate de Anghel Saligny. Aveam teatru de sine stătător, 12 tipografii, ateliere meșteșugărești, librării, societăți muzicale.
După 30 de ani de promisiuni electorale, din Botoșani n-a mai rămas nimic. Astăzi, vilele de lux ale specialilor primează în fața conacelor vechi boierești, istorice, lăsate în paragină. Toate aceste clădiri de patrimoniu nu reprezintă nimic pentru nucleul politic de la Botoșani. Nu votează, așadar, nu reprezintă o investiție reală. Sunt așteptate să se prăbușească pentru ca pe terenul lor să apară, peste noapte, blocuri de carton.
În această lună, primăria orașului Botoșani a organizat un concurs de pictură cu tema arhitecturii locale. Pe pereții primăriei au fost expuse tablouri executate cu măiestrie de elevii din oraș, tablouri care surprind tocmai dezolarea, nepăsarea și incompetența în ceea ce privește bijuteriile arhitectonice ale orașului. Este un act grotesc să premiezi tablouri ale clădirilor pe care, cu bună știință, le lași să se prăbușească! Nu le este, oare, rușine? Nu știu, oare, că nu există niciun viitor fără a ne cunoaște și a ne respecta trecutul?
Primăria a dărâmat și foișoarele amplasate în Parcul ”Mihai Eminescu”, foișoare cu un istoric lung în orașul nostru. Motivul este dorința de a le reface. Adică, vine anul electoral, iar ei trebuie să își asigure sprijinul și cooperarea afaceriștilor bogați din industria botoșăneană. O mână o spală pe alta și, amândouă, obrazul!
Identitatea botoșănenilor este pe cale de a se pierde. Casa Silion, Casa Ankele, Casa Missir, Casa Urșianu, Casa Enacovici, Dughele Ciolac – și încă mult mai multe – însumează un trist pomelnic al clădirilor istorice lăsate să moară la Botoșani. Pentru că nu sunt bani? Pentru că nu este voință? Sunt și bani și voință doar atunci când vine vorba de buzunarele proprii, de salariile și de pensiile funcționarilor publici.
Comments are closed