Există propuneri legislative care greșesc din neatenție și propuneri care greșesc din construcție. Ceea ce se pregătește acum, prin proiectul noii legi a salarizării transmis sindicatelor din învățământ pe 20 august, face parte din a doua categorie. Nu este o eroare de calcul, este o eroare de gândire, iar consecințele ei le vor plăti copiii acestei țări.
Vi se propune ca indemnizația de dirigenție să fie legată de numărul de elevi din clasă: zece la sută pentru clasele de până la douăzeci de elevi, cincisprezece la sută pentru cele între douăzeci și unu și treizeci, douăzeci la sută pentru clasele cu peste treizeci. Citiți încă o dată această scară și spuneți-mi ce vede în ea un director de școală sau un profesor. Vede că, în România anului 2026, statul plătește mai bine clasa mai aglomerată. Vede că, dacă vrea un venit mai mare, are interesul să primească mai mulți copii într-o sală în care oricum nu mai încap. Am ajuns să transformăm supraaglomerarea din problemă în recompensă.
Toată lumea din această sală știe adevărul simplu pe care îl contrazice acest text: un copil învață mai bine acolo unde profesorul are timp pentru el. Într-o clasă de treizeci și cinci de elevi, dirigintele nu are cum să știe care copil vine nemâncat de acasă, care e hărțuit pe coridor, care a încetat să mai ridice mâna de trei săptămâni. Tot ce se cheamă educație adevărată se petrece în spațiul acela de atenție pe care noi, prin acest proiect, îl facem financiar neatrăgător. Când o normă îți spune că munca ta valorează mai mult cu cât ai mai mulți copii în față, acea normă nu răsplătește efortul, ci îl diluează.
Și mai este ceva, la fel de nedrept. Indemnizația nu s-ar mai raporta la salariul de bază al profesorului, ci la o valoare de referință de patru mii de lei. Ceea ce înseamnă că pentru clasele mici, adică pentru școlile din mediul rural și din zonele de munte, plata scade sub nivelul de astăzi. Vorbesc despre școlile din județul Prahova, de pe valea Teleajenului, din zona Vălenii de Munte, din localitățile montane, unde clasele au optsprezece sau douăzeci de elevi. Nu pentru că ar fi acolo mai puțină muncă. Ci pentru că sunt mai puțini copii în sat. Iar dirigintele acela are, de multe ori, cea mai grea muncă din tot sistemul: elevi cu părinți plecați la muncă în străinătate, navetă pe drum prost, absenteism, familii pe care le vizitează acasă ca să convingă un copil să se întoarcă la școală. Pe acest om îl plătim acum mai puțin decât înainte. Aceasta este recunoștința statului român.
La toate acestea se adaugă comprimarea grilei. Diferențe de câteva zeci de lei între începutul și sfârșitul unei cariere. Un tânăr care intră azi în învățământ privește înainte, spre treizeci de ani de muncă, și vede că nimic nu se schimbă. Am rupt, în plus, echivalențele care legau funcțiile din educație de cele corespondente din alte sectoare bugetare, ca și cum profesorii ar fi o categorie aparte, scoasă din arhitectura statului. Iar toate acestea vin după un an în care învățământul a pierdut peste un miliard patru sute de milioane de lei prin măsurile din Legea 141 din 2025 — normă mărită, plata cu ora înjumătățită, mai mulți elevi la clasă. Nimeni nu i-a întrebat pe dascăli dacă vor să contribuie la reducerea deficitului. Li s-a luat, pur și simplu. Iar acum li se prezintă drept generozitate o sumă care abia acoperă ce li s-a tăiat.
Stimați colegi, o lege a salarizării spune, dincolo de cifre, ce prețuiește un stat. Textul acesta, așa cum arată astăzi, spune că prețuim clasele pline, nu copiii bine educați; că prețuim orașul mare, nu satul; că experiența unui om nu valorează mai mult după treizeci de ani decât în prima zi. Nu putem vota așa ceva. Cer ministerelor de resort să refacă mecanismul indemnizației de dirigenție, să restabilească raportarea la salariul de bază, să decomprime grila și să prezinte public impactul acestor măsuri pe fiecare județ, inclusiv pe Prahova. Profesorii acestei țări nu cer privilegii. Cer să nu fie plătiți pentru a face rău copiilor pe care îi cresc.
Comments are closed