Adresată de către doamna senator: Luminița PĂUCEAN-FERNANDES
Circumscripția electorală: Nr. 34, Sibiu
Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR)
Titlul declaraţiei politice: “Identitatea românească – rădăcini istorice, memorie și responsabilitate de stat”
Doamnelor și domnilor senatori,
Dragi români,
Mihai Eminescu spunea: „suntem români și punctum”.
Nu ca slogan și nu ca provocare, ci ca afirmație de identitate, continuitate și adevăr istoric.
Această afirmație definește esența statului român, pentru că România nu este o construcție întâmplătoare și nici o simplă administrație, ci expresia existenței unui popor cu rădăcini adânci, cu memorie și cu continuitate pe acest teritoriu.
Suntem români pentru că acest popor s-a format și a dăinuit aici printr-un proces istoric îndelungat, desfășurat de-a lungul multor secole, iar această continuitate este vizibilă în limba română, în permanența comunităților locale, în tradiții și în urmele materiale lăsate de civilizațiile care s-au succedat în acest spațiu. Rădăcinile românilor nu sunt conjuncturale și nu sunt recente.
De altfel, mult înainte de apariția statului modern, românii existau deja ca popor și au traversat imperii, migrații și dominații, adesea fără structuri politice proprii, fără protecție și fără garanții externe, dar fără a-și pierde limba, credința și identitatea. Tocmai această continuitate a făcut posibilă, mai târziu, construcția statului român.
Această realitate istorică nu se regăsește doar în documente sau cronici, ci poate fi observată direct în spațiul românesc.
Astfel, istoria României nu este doar în cărți. Ea se vede în piatră și în zid, în repere care stau în picioare de secole: în vechile cetăți din Munții Orăștiei, în marile centre istorice ale formării statului, precum Alba Iulia și Suceava, în cetăți de apărare precum Poenari, dar și în mănăstiri care au fost centre de credință, cultură și limbă românească, precum Voroneț și Cozia. Istoria României este materială, vizibilă și verificabilă.
Prin urmare, nu vorbim despre episoade izolate, ci despre o construcție istorică coerentă, în interiorul căreia identitatea românească a devenit temelia pe care s-a clădit statul român.
Pe acest fundament s-au dezvoltat și formele politice și instituționale ale României. Evul Mediu românesc nu este o notă de subsol a istoriei europene. Țara Românească, Moldova și Transilvania au avut instituții proprii, drept cutumiar, elite politice și culturale, iar statul român modern s-a construit prin repere clare și incontestabile: 1859 – Unirea Principatelor, 1877 – Independența, 1918 – Marea Unire. România nu a fost dăruită. România a fost construită prin voință și sacrificiu.
În mod firesc, o asemenea construcție statală nu se sprijină doar pe instituții, ci și pe cultură, conștiință și memorie.
De aceea, reperele culturale și intelectuale sunt fundamentale. Nicolae Iorga a demonstrat științific vechimea și continuitatea românilor și a așezat istoria României pe baze academice solide. Eminescu, Iorga și ceilalți gânditori ai României moderne nu sunt figuri decorative și nici instrumente de dispută ideologică. A le analiza critic este legitim. A le anula simbolic înseamnă a slăbi temelia culturală a statului.
Această identitate, însă, nu s-a manifestat doar în idei și cărți, ci și prin oameni și fapte concrete.
Identitatea românească nu este o abstracțiune. Ea poartă nume, chipuri și fapte.
Vorbim despre Mihai Viteazul, care a realizat prima unire politică a românilor, într-o Europă a imperiilor.
Vorbim despre Ștefan cel Mare, care a apărat Moldova timp de aproape o jumătate de secol și a ridicat o civilizație prin credință și lege.
Vorbim despre Mircea cel Bătrân, care a ținut piept Imperiului Otoman când puțini o puteau face.
Vorbim despre Avram Iancu, simbol al demnității românilor din Transilvania, și despre Alexandru Ioan Cuza, care a pus bazele statului român modern.
Acești oameni nu sunt simple figuri de manual. Ei sunt reperele fără de care România nu ar exista ca stat și ca națiune.
În același timp, identitatea românească nu a fost păstrată exclusiv de elitele politice sau militare, ci și de structurile de bază ale societății.
La fel de importante în păstrarea identității românești au fost Biserica și familia. În perioadele în care românii nu au avut stat sau instituții proprii, Biserica a fost spațiul în care s-au păstrat limba, credința, educația și conștiința apartenenței. Familia a fost nucleul de transmitere a valorilor, a tradițiilor și a continuității între generații. Fără aceste două instituții fundamentale, identitatea românească nu ar fi supraviețuit veacurilor de presiune și dezbinare.
Din acest motiv, respectul față de istorie și față de memoria națională nu poate fi relativizat.
Într-o instituție a statului român nu este acceptabilă distrugerea fizică a unor reprezentări ale memoriei istorice. Indiferent de opinii sau convingeri, ruperea efectivă a unor imagini care reprezintă figuri fundamentale ale culturii române înseamnă depășirea oricărei limite a dezbaterii democratice și constituie un act de dispreț față de istorie și față de instituția Parlamentului.
Un asemenea derapaj este consecința directă a unui proces de slăbire a reperelor naționale.
De peste 35 de ani, asistăm la un proces lent, dar constant, de diminuare a conștiinței naționale. Nu printr-un atac frontal, ci metodic, pas cu pas. Iubirea de țară a fost ridiculizată, identitatea românească a fost prezentată ca o vină, iar istoria a fost transformată din sursă de coeziune într-un exercițiu permanent de culpabilizare.
Această slăbire a reperelor se reflectă inclusiv la nivel instituțional.
În acest context, trebuie spus un adevăr esențial: limba română nu este un detaliu protocolar, ci un simbol de stat. Atunci când reprezentanți ai vârfului conducerii aleg să se exprime public în alte limbi decât limba română, se pune o problemă de respect instituțional. Respectul internațional începe cu respectul față de propria limbă.
România este un pământ bogat, cu resurse, poziție strategică și potențial major. De-a lungul istoriei, acest spațiu a fost râvnit tocmai pentru că a contat. Astăzi, românii sunt căutați și apreciați pentru muncă, adaptabilitate și competență, chiar dacă acasă atașamentul față de propria țară este uneori tratat cu suspiciune.
În acest cadru, statul are o responsabilitate clară.
România a ales, după 1989, un model de incluziune politică care ne onorează. Minoritățile beneficiază de reprezentare și protecție constituțională. Dar incluziunea nu poate însemna anularea simbolică a identității majoritare și nici dispreț față de memoria poporului care a construit acest stat.
În orice stat democratic, majoritatea istorică are nu doar drepturi, ci și o responsabilitate: aceea de a păstra identitatea care a făcut posibil acel stat. A apăra identitatea românească nu înseamnă a nega drepturile altora. Înseamnă a apăra temelia pe care se sprijină România.
Identitatea românească nu este o vină.
Este o realitate istorică.
Este o continuitate.
Este o responsabilitate.
Fără respect pentru istorie, nu există autoritate morală.
Fără respect pentru limbă, nu există suveranitate de stat.
Fără respect pentru identitate, statul devine o simplă administrație fără rădăcini.
Aceasta este responsabilitatea noastră, ca aleși ai acestui popor.
Aceasta este linia pe care nu avem voie să o cedăm.
Suntem români. Și punctum.
Comments are closed