Sectorul zootehnic din România spune, astăzi, o poveste despre eșecul unei politici publice duse fără direcție și fără asumare.
În urmă cu trei decenii, România avea capacitatea de a-și asigura din producția proprie mare parte din consumul intern de carne de porc. Astăzi, importăm aproximativ 70% din ceea ce consumăm, iar deficitul comercial depășește anual un miliard de euro. În paralel, efectivele s-au redus constant, iar sute de ferme au dispărut.
Această degradare nu s-a produs peste noapte. Este rezultatul lipsei de viziune strategică. După criza pestei porcine africane, statul nu a venit cu un plan serios de reconstrucție. Nu a construit un mecanism de stabilizare a pieței. Nu a protejat fermierul român în fața dezechilibrelor din piața europeană.
Astăzi, realitatea este dură: crescătorii români vând în pierdere de peste 20 de săptămâni consecutive. Prețul la poarta fermei este în jur de 4,7 lei pe kilogram, în timp ce costul real de producție depășește 6,5 lei. Fiecare livrare înseamnă pierdere. Multe ferme funcționează la limita supraviețuirii.
Acesta este contextul național real în care discutăm despre acordul Mercosur. Un acord care va aduce pe piața europeană volume suplimentare de carne provenită din state cu costuri de producție mult mai scăzute. Pentru un sector românesc deja fragil, această presiune suplimentară poate însemna accelerarea închiderilor.
Riscul este însă mai profund decât cel economic.
Trăim într-o perioadă în care geopolitica influențează direct economia. Conflictele regionale, tensiunile comerciale, deciziile strategice ale marilor puteri pot bloca sau redirecționa fluxuri comerciale într-un timp foarte scurt. Într-o asemenea lume, dependența masivă de importuri alimentare devine o vulnerabilitate structurală.
Siguranța alimentară face parte din siguranța națională. O țară care nu își poate susține producția de bază își reduce autonomia de decizie în momente critice.
România are potențial agricol, are fermieri cu experiență și are o piață internă solidă. Ceea ce a lipsit a fost o strategie pe termen lung, cu obiective clare: refacerea efectivelor, investiții în procesare, integrarea lanțului alimentar și mecanisme de protecție în perioade de criză.
Din perspectiva noastră, agricultura reprezintă un domeniu strategic. Acordurile comerciale trebuie analizate prin prisma interesului național și a impactului real asupra producătorilor români. Fără garanții ferme și fără un program intern de consolidare, orice deschidere suplimentară a pieței riscă să lovească exact în cei care încă țin acest sector în viață.
În joc nu sunt doar cifrele dintr-o balanță comercială. În joc este capacitatea României de a-și asigura hrana și de a-și proteja interesele într-un context internațional tot mai imprevizibil.
Comments are closed