Alegerile prezindențiale din 2025 ne-au confruntat cu vechea întrebare filozofică: ce înseamnă să fii european?
Noi suntem europeni, nu pro-europeni, dar nu prin vreo adeziune de ultimă oră la o structură birocratică bruxelleză,
nici dintr-un apetit mimetic pentru tot ce vine cu etichetă franceză.
Suntem europeni prin naștere, dar și printr-o alegere făcută de fiecare generație a înaintașilor noștri. Poporul român a apărut în spațiul danubiano-pontic, așa cum spunea istoricul Dimitrie Onciul, într-o matrice imperială, în spațiul definit de romanitate și ortodoxie, între Niceea și Calcedon, la sudul și nordul Dunării, din vremea lui Constantin și până-n veacul basileului Heraclie (sec. VII d. Hr.)
Suntem europeni și grație faimosului Bizanț după Bizanț, evocat de Nicolae Iorga; suntem europeni prin umbra lui Mircea la Cozia; suntem europeni prin stilul gotic celebrat de Ștefan la Putna sau Voroneț; suntem europeni prin chivotele lui Petru Rareș și palatele lui Constantin Brâncoveanu.
Suntem moștenitorii unei rari sinteze culturale – între Roma papei Silvestru și Ierusalimul episcopului Sofronie; între Constantinopolul sfântului Ioan Gură de Aur și Berlinul lui Dimitrie Cantemir.
Diaspora ne-a amintit și anul acesta că suntem europeni; da, apreciem virtuțile pieței libere și absența birocrației; da, admirăm ordinea metropolelor apusene; da, lăudăm curățenia stațiunilor turistice din Elveția și eficiența trenurilor din Germania; da, râvnim la muzeele arhipline din Olanda (mai puțin muzeul unde ne-a fost furat coiful de la Coțofănești); da, vrem să emulăm spiritul antreprenorilor din Milano și arta negoțului stăpânită de maeștrii olandezi.
Îmbrățișăm civilizația materială a Apusului, fără să renunțăm la cultura spiritului răsăritean. Refuzăm noul „pro-europenism” de mucava, croit după canoanele unui lovinescianism superficial. Nu suntem apostolii unui mimetism steril și al unor complexe de inferioritate adolescentine. Refuzăm să mai comparăm România, o țară jefuită de otomani, terfelită de ruși și stoarsă de austrieci, cu fostele imperiile coloniale care și-au clădit prosperitatea pe spatele Africii sau ale Asiei continentale.
Știm că Occidentul de azi traversează o criză sufletească neliniștitoare. Între cafenele cochete și piste de biciclete ademenitoare, inima Europei e pustiită de nihilism, dezrădăcinare și confuzie morală.
Școlile predau ideologia woke mai abitir decât gramatica.
Drogurile consumate-n școli sau cluburi de noapte, avortul banalizat, migrația ilegală, ghetourile urbane — toate sunt simptome ale unei civilizații care și-a pierdut cadența spirituală.
La Palermo, în Marsilia sau Nissa, nu mai recunoști „vechiul continent”. Parisul are zone în care seamănă cu o suburbie a Magrebului.
Clerul catolic, secularizat până la dizolvare, este completat cu preoți din Congo. Băncile seminariilor teologice au rămas goale, dar mall-urile sunt pline.
Paștele a fost înlocuit cu religia consumului.
Și, atunci, ce e de făcut?
Să reluăm, smerit dar ferm, drumul către propriile noastre rădăcini.
Să reînvățăm să contemplăm cerul țăranului de odinioară.
Să învățăm din omiliile Sfinților Părinți mai mult decât din emisiunile de propagandă ale unor jurnaliști cu suflet de mercenar.
Să ne spălăm sufletul în liniștea mănăstirea Dragomirna și să ne luminăm mintea în simplitatea unei strofe de Arghezi ori Blaga.
Să privim acuarelele lui Luchian nu ca pe niște mofturi estetice, ci ca pe niste manifestări ale unei conștiinței calofile și filocalice
Doamnelor și Domnilor,
Eliade, nici Enescu, nici Brâncuși n-au fost niște provinciali, ci păstori și păstrători ai unor rosturi universale.
În ce mă privește, voi trăi până la sfârșitul vieții cu amintirea troițelor din Țara Oltului, a poeziei lui Traian Dorz și a bunicilor care mi-au spus povești despre un popor creștin și o țară frumoasă și cu multe bogății hărăzită.
Ea se numește România.
Comments are closed