A plecat dintre noi un compozitor care n-a scris doar partituri, ci a desenat armonii celeste în sufletele pământenilor norocoşi îndeajuns ca să-l cunoască pe Eugen Doga, maestrul fără pereche al valsului contemporan.
La 3 iunie 2025, la venerabila vârstă de 88 de ani, Eugen Doga a închis ochii pentru această lume, dar i-a deschis, poate definitiv, spre muzica sferelor. Într-o epocă a zgomotului de fond, a bruiajelor ideologice şi a vulgarităţii estetice, moartea lui Doga ne întrerupe fluxul convenabil al uitării. Ne interoghează. Ne obligă la reculegere.
Născut la 1 martie 1937 în Chişinău, acest fiu al Basarabiei a fost, de-a lungul deceniilor, o voce caldă şi sigură într-un şir amplu de cacofonii politice şi exoduri geografice. Educaţia umanistă desăvârşită la Conservatorul din Chişinău i-a oferit cheia de boltă pentru construcţia unui templu sonor în care s-au păstrat, intacte, candoarea satului moldovenesc, eleganţa slavă şi nostalgia romantică a Europei Centrale. Nu întâmplător, „Valsul” său celebru din filmul „Iubita şi tandra mea fiară“ (1974) a fost recunoscut de UNESCO drept una dintre capodoperele secolului XX. Această lucrare nu aparţine doar cinematografiei, ci sufletului universal.
Când Eugen Doga urmărea nu doar efectul — ci cauza. Nu căuta doar sonorităţi frumoase, ci sensul metafizic al frumuseţii.
În muzica lui Doga nu există bravadă sau manierisme excesive, ci doar un ritm specific ascensiunii sufleteşti. Fie că scria muzică simfonică, fie că orchestra balet sau fundaluri sonore pentru film, el nu a uitat nicio clipă vocaţia doxologică a muzicii: revelaţia slavei necreate. Peste 200 de lucrări, rod al unei munci neostolite, au conturat profilul unui artist care nu s-a lăsat cucerit de zgura modernismului steril, ci a rămas fidel ethosului tradiţional.
S-a spus despre muzica lui că „a atins sufletele a milioane de oameni” – o frază comună, dar care, în cazul său, nu sună a clişeu. În 2023, publicul israelian l-a întâmpinat cu lacrimi şi ovaţii. În spaţii culturale atât de diferite precum Moscova, Chişinău, Tel Aviv sau Paris, Doga a fost înţeles, nu explicat; omagiat, nu decriptat. Pentru că poetica lui Doga e străină de Turnul Babel.
A purtat, fără emfază, dar cu nobleţe, flamura culturii profunde, nu a spectacolului de paradă. Într-o vreme în care artele sunt contaminate de activismul propagandistic, Doga a refuzat să intre în corul indignărilor de ocazie. A preferat nota prelungă, nu ritmul isteric. Și astfel, a salvat frumuseţea.
Opera lui Eugen Doga a fost o punte între memorie şi speranţă. Între ce a fost şi ce-ar putea să fie, dacă ne-am reaminti cine suntem cu adevărat. Într-o lume care se teme de rădăcini şi fuge de melancolie, el a aruncat seminţele veşniciei în ţarina românilor de pretutindeni.
Moartea lui Eugen Doga nu e doar un capăt de drum biografic. E o invitaţie la regăsire: confirmarea unui adevăr nepieritor care ne spune că frumuseţea salvează, armonia vindecă iar cultura nu se confundă cu divertismentul.
Într-un secol grăbit, în care şi geniile sunt uitate după ştirile de la ora 19, ştim că nu putem să-l ignorăm pe marele Eugen Doga, coreograful perfecţiunilor sonore.
Odihnească-se în pace, cel care a ştiut să transforme inima Moldovei într-un arc de vioară.
Comments are closed